“Trebuie să știi că nu vei putea să creezi nimic, căci aceasta o
poate face numai Dumnezeu. Dar să facă lucrurile care sunt oculte
și ascunse în umbră să iasă la lumină, să devină evidente, să se
dezvăluie, aceasta este uneori permis filosofilor care au
înțelegerea, și Dumnezeu le-o acordă prin intermediul Naturii”
(Sendivogius, “Novum Lumen Chymicum”, 1691) – acesta este
fragmentul cu care pornește la drum, probabil, cel mai elevat
studiu dedicat alchimiei, publicat de un român, după cele ale lui
Mircea Eliade.
Se intitulează “Piatra filosofală. Spațiu, spirit și materie în
tratatele alchimice de la sfârșitul Renașterii” (Ed. Paideia,
traducere Stela Gheție, 2010) și este teza de doctorat susținută la
École Pratique des Hautes Études (Paris) de Radu Drăgan. Catedra
“Curente esoterice și mistice în Europa modernă și contemporană”
era condusă în acea vreme de celebrul profesor Antoine Faivre
(astăzi, retras la pensie) iar îndrumătorul tezei a fost profesorul
Jean-Pierre Brach, cel care i-a luat locul magistrului.
Radu Drăgan este antropolog, arhitect și poet. A absolvit
Institutul de Arhitectură din București, a publicat versuri în
revistele “Amfiteatru” și “Luceafărul” și debutează editorial cu
volumul de versuri “Marea transparență” (1979, Premiul pentru debut
al Editurii Albatros). După ’89 devine asistent, apoi conferențiar
la Universitatea de Arhitectură “Ion Mincu”. În ianuarie 1990,
fondează revista “Arhitext”; publică aici, ca și în “Arhitectura”
sau în “Revista de istorie și teorie literară”, eseuri și critică
literară. În timp ce profesează în mai multe agenții de arhitectură
și decorațiuni interioare, face un prim doctorat în antropologie
socială și etnologică la École des Hautes Études en Sciences
Sociales (Paris) și un al doilea în știința religiilor (1996-2000),
la École Pratique des Hautes Études.
O primă culegere de eseuri, “Ființa și spațiul” (împreună cu
Augustin Ioan, Ed. ALL, 1992), dezvăluie preocuparea autorului
pentru hermeneutica spațiului sacru. A mai publicat “Muntele
înflorit. Contribuție la o hermeneutică a imaginarului” (Ed.
Jurnalul literar, 1998) care este o cercetare analitică a spațiului
simbolic în mai multe texte alchimice de la sfârșitul Renașterii.
Fără nici o tendință spre tracomanie, patru dintre cele cinci
studii care compun volumul se referă la mitul lui Zalmoxis. O altă
lucrare, “Lumile răsturnate” (Ed. Paideia, 2000), este traducerea
în limba română a cărții “Les Mondes renverses”, apărută la Paris
în 1999, și propune o analiză comparativă a spațiului ca
reprezentare socială, pe baza cercetărilor autorului în satele
vâlcene.
Iată așadar o personalitate polivalentă ale cărei studii academice
sunt de neignorat, ale cărei eseuri (“Meteorologice”, Ed. Jurnalul
literar – cartea cuprinde articolele politice publicate între anii
1990 și 2007 în revista Jurnalul literar) ar trebui să dea de
gândit oricărui analist politic, ale cărei versuri sunt un legato
diafan pentru toate cele de până acum.
De unde atunci preocuparea pentru căutarea pietrei
filosofale?
Nu este nici un mister aici, ca mai tot ceea ce se-ntâmplă în
spațiul academic occidental în acest domeniu, cartea de față își
propune, declară autorul, să înțeleagă evoluția unei idei: “modul
în care conceptul foarte abstract de «spațiu», moștenit de gândirea
occidentală din «Timaios» și din «Fizica» lui Aristotel, s-a
metamorfozat, datorită hermetiștilor de la sfârșitul Renașterii, pe
de o parte, pentru a servi drept bază filozofiei naturii în care
omul era intermediarul între lume și divinitate și, pe de altă
parte, grație în parte operei alchimiștilor, pentru a fonda o
concepție foarte concretă despre divinitatea însăși, înainte de a
intra o dată cu Leibniz și Kant într-un proces invers de
«re-idealizare»” (p.460).
După ce parcurge o imensă bibliografie – parțial, regăsită în
finalul cărții, ceea ce constituie un bun îndreptar pentru viitoare
cercetări -, Radu Drăgan mărturisește nu fără o urmă de lirism și
umor: “Imaginarul alchimic a devenit astfel, puțin câte puțin, un
fel de desen animat fără sfârșit, în care aceleași personaje și
aceleași clișee își fac apariția în nenumărate împrejurări. În
«Amfiteatrul» lui Khunrath, o întreagă «artă cinematografică» avant
la lettre e pusă în serviciul descrierii unei realități abstracte,
simbolice și mistice totodată, dificil comunicabile altfel.
Căutarea pietrei filosofale e asimilată cu o călătorie periculoasă
către un palat ascuns în interiorul unui munte înalt, unde
inițiatul trebuie să urce treptele care semnifică tot atâtea etape
ale desăvârșirii lui spirituale” (p.463).
Lectorul va putea călători astfel – însăși parcurgerea cărții este
o primă formă de inițiere în secretele pietrei filosofale –
începând cu cosmogoniile și cosmologiile alchimice, continuând cu
spațiul ca structură logică pentru a ajunge la locuința alchimică
identificată cu cetatea ideală. Un periplu fascinant și laborios
din care spicuim câteva teme: hermetism și raționalism, sufletul
lumii și problema continuității, o cosmogonie a dorinței:
discipolii lui Paracelsus, Kieser, Boehme, problema vidului la
achimiști, spațiul omogen și piatra cubică, regele care apare în
Orient, muntele înflorit, Christianopolis și alte utopii ale
Renașterii, de la esența incorporală la monadă ș.a.m.d…
Credincioșii creștini vor fi șocați să afle și vor protesta, cu
siguranță, când vor citi că piatra filosofală a fost identificată
de unii cu Hristos: “După ce a descris uniunea corp-spirit
rezultată din transmutația alchimică, Bonus compară acest proces cu
nașterea lui Iisus. Dar el îi atribuie lui Alphidius o afirmație
asemănătoare (ca și Hristos, Piatra s-a născut dintr-o fecioară și
dintr-un bărbat care n-a cunoscut femeia), ceea ce face ca
identificarea Piatră-Hristos să fie rezultatul unei tradiții
venerabile și imposibil de reconstituit cu precizie. Puțin după
Bonus, Jean de Rupecissa va relua această comparație ca și autorul
lucrării «Livre de la Sainte Trinite»; ea devenise un leitmotiv al
alchimiei speculative” (p. 281).
Comparațiile nu se opresc aici, Radu Drăgan ajunge la concluzii
edificante – pentru autor cosmologia hermetică imaginează “o lume
compusă din două entități ireconciliabile, lumea lui Dumnezeu și
lumea oamenilor. Dar raportul lor e valorizat altfel decât în
societățile tradiționale: în loc să urmărească să împiedice
comunicarea dintre ele, hermetismul își propune să faciliteze prin
toate mijloacele contactul lor, ascensiunea sufletului sau
coborârea spiritului divin în materie, manifestarea vizibilă a ceea
ce era considerat ca o fericită epifanie” (p.467).
În finalul impresionantului studiu vom mai găsi o anexă cu
splendide reproduceri după gravurile alchimice greu încărcate de
simboluri – multe dintre acestea “strecurate” și prin construcțiile
catedralelor ori frescelor creștine.
Iată de ce, întrebarea cu care am pornit la drum – de unde
preocuparea pentru căutarea pietrei filosofale? – obligă la un
răspuns dat tot de Radu Drăgan (într-un dialog cu subsemnatul
publicat în Adevărul literar și artistic, nr. 878, 4 iulie 2007):
“Dacă vrei, eu cred că sunt un fel de vestigiu nereușit al mitului
omului universal care nu prea mai are căutare în ziua de astăzi, un
fel de relicvă intelectuală a acestui om total care a dispărut și
care în ziua de azi este o rara avis. Mă simt de multe ori mai
contemporan cu eroii mei, Pico și Ficino decât cu omul de astăzi
care este robul hiperspecializării și al unei societăți din ce în
ce mai materialiste și lipsite de această viziune universalistă
care a dispărut după Renaștere. Pentru că eu cred că, până la urmă,
omul nu poate fi încorsetat într-o disciplină strictă. Este, poate,
pur și simplu vorba de curiozitatea intelectuală. De fapt, cred că
sunt un exemplu tipic al acestei categorii intelectuale care refuză
spiritul unidirecțional, dar care a eșuat într-o lume prea puțin
dispusă să accepte această polivalență a spiritului”…
Foto 1: “Alchimist în căutarea pietrei filosofale”, pictură în ulei
de Joseph Wright (1771)
Foto 2: Piatra Filosofala – gravură alchimică
MARIUS Vasileanu (n. 14 aprilie 1964, în Gura Humorului, Bucovina) are o licență în filosofie (Universitatea București) și un master în antropologia spațiului sacru (Universitatea de Arhitectură “Ion Mincu”). Din 2007 este doctorand al Universității București, Facultatea de Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale și profesor de istoria religiilor în învățământul preuniversitar. A ținut cursuri și seminarii de introducere în istoria și antropologia religiilor la Universitatea București și la Universitatea de Arhitectură “Ion Mincu”. A susținut o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri – în jurnale, reviste culturale și cu profil spiritual -, producător și realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele televiziuni centrale. A fost redactor-șef al revistei Adevărul literar și artistic. În prezent realizează o pagină de religie în săptămânalul Timpul. A publicat cartea “În căutarea duminicii. Sacru și profan în epoca foiletonistică” (Editura Paralela 45, 2008).