Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuție în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul “Italice” (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învățat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulți tineri reali, el are fair-play și o dorință reală de a înțelege). Al doilea, domnul “Drepte”, este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte și să examineze și opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebește de specialiștii reali prin răbdarea de a explica pe înțelesul oricui ceea ce știe). Subiectul discuției îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoția estetică.
– Există, desigur, și tendința de a fabrica “artă pură”, dar numai ca tendință, pentru că la realizarea ei deplină nu se poate ajunge, așa cum nu se poate atinge, în criotehnică, zero absolut. Reprezentanții acestei tendințe fac un extraordinar de mare efort de mobilizare în gol, bazându-se pe o cunoaștere perfectă a procedeelor de producere a emoției estetice; este o îndeletnicire dificilă și dezamăgitoare, asemănătoare cu aceea de a învăța o limbă străină de unul singur, cu ajutorul regulilor din manuale. Știi din experiență cum se întâmplă: întâlnești, să zicem, într-un text german cuvântul machen și vrei să știi dacă a se pronunță a lung sau a scurt; îți aduci aminte regula conform căreia într-o silabă deschisă – și aici este o silabă deschisă – a se pronunță a lung; dar imediat după aceasta îți mai amintești că fac excepție silabele deschise după care urmează ch, sch, st sau x; în concluzie, a se citește totuși a scurt. Timpul pretins de acest raționament distruge cursivitatea lecturii cu glas tare și te transformă într-un ezitant sau într-un vorbitor hipercorect, cu o dicție nefirească, de calculator electronic. Așa se petrec lucrurile și în literatură: dacă “elocvența” (să-i zicem astfel, deși riscăm să producem o confuzie cu oratoria) nu este un mijloc perfect însușit, folosit într-un regim de urgență pentru satisfacerea unei nevoi vitale, dacă nu ți-ai propus decât să faci “artă”, textul care va rezulta va fi anemic, neconvingător.
– Credeam că ești un adept al specializării.
– Sunt. Dar nu pot să nu constat că deocamdată, în creația artistică, specializarea nu poate fi dusă până la ultimele ei consecințe. Este încă nevoie de un contact cu viața. Arta mai apare azi ca produs secundar al marilor elanuri vitale, așa cum ies uneori la iveală mici cantități de aur cu ocazia erupțiilor vulcanice. O mare creație este de obicei o mare vitalitate convertită. Nu pledez cu entuziasm pentru acest mod de funcționare a talentului – sanie de copii agățată de un camion huruitor – dar mă resemnez în fața evidenței. Sunt de acord că astfel recunoaștem un anumit primitivism al creației artistice, însă cine ar putea susține că civilizația umană, în general, a ajuns la dezvoltarea ei ultimă? Așa cum ne apărăm de frig cu mijloace rudimentare, confecționându-ne incomode straturi de protecție prin țeserea unor fire, așa cum, la îmbolnăvirea unei părți din organism, nu găsim altceva mai bun de făcut decât să decupăm acea parte și s-o aruncăm la gunoi, așa cum “zburăm” folosindu-ne de vehicule greoaie și nesigure, care rotesc cu disperare o biată paletă pentru a se menține în aer – tot așa elaborăm opere artistice utilizând ca sursă de energie fluxul și refluxul vieții noastre sufletești, capricios, imprevizibil și adeseori… așteptat în zadar.
– Acest primitivism al îndeletnicirii n-ar fi, luat în sine, un motiv de dezolare. Doar n-o să reacționăm ca acea orășeancă tânără care, aflând că laptele se extrage din țâța vacii (și nu se produce pe cale industrială, din lapte praf!), a hotărât, dezgustată, să nu se mai atingă niciodată de lichidul alb. Important rămâne rezultatul. Tocmai de aceea mă întreb dacă nu cumva în opera artistică se imprimă acest caracter impur al actului de creație. Dacă nu cumva micile cantități de aur sunt înglobate inextricabil în zgură.
– Bineînțeles că nu există obiect estetic pur, și nu numai din cauza modului de producere, ci și fiindcă utilizarea lui socială presupune o impurificare prealabilă. Fabricanții de parfumuri procedează la fel când dizolvă esența odorantă în alcool metilic. Valoarea artistică are nevoie de un suport ca să poată fi transportată, distribuită, consumată. Ca să se transforme dintr-o virtualitate pâlpâitoare într-un lucru înfăptuit. Ca să…
ALEX. ȘTEFĂNESCU. Critic și istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărți, dintre care a avut un mare ecou “Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”, apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro și contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei). Emisiunea “Un metru cub de cultură” difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, “Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu” – Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
Adresa sa poștală este: București, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com