Două povești se întâlnesc în Un apartament la Paris: una din La Belle Epoque, alta din lumea contemporană. Una urmărește spectaculosul jurnal al lui Marthe de Florian, celebra demimondenă a Parisului din veacul al XIX-lea, cealaltă viața unei experte în mobilă continentală de la casa de licitații Sotheby’s, April Vogt. Pe măsură ce April, ajutată de un fermecător avocat parizian, descoperă secretele vieții tumultuoase a lui Marthe, o întreagă epocă, strălucitoare și frământată, se conturează readucând în prim-plan figurile unor personaje cunoscute, precum pictorul Giovanni Boldini sau Robert de Montesquiou, locuri sau cafenele din vechiul Paris: Maxim’s, Café Zephyr, Folies Bergères, Opera Garnier, Pigalle.
Michelle Gable s-a născut în La Jolla, USA și a copilărit în San Diego. A absolvit The College of William & Mary, cu specializarea în contabilitate. Ulterior a fost contabil, apoi a lucrat în domeniul investițiilor bancare și a condus o companie software. A mai scris câteva romane, rămase nepublicate, înainte de un excelent debut cu Un apartament la Paris (The Paris Apartment, 2014), povestea celebrei curtezane Marthe de Florian și a apartamentului ei rămas nedeschis vreme de 70 de ani. Romanul a devenit imediat bestseller internațional. În prezent, Michelle Gable pregătește un al doilea roman.
Un apartament la Paris va apăreala Editura Humanitas Fiction în colecția Raftul Denisei, traducerea în limba română fiind semnată de Florica Sincu.
*
* *
April n-avea să uite niciodată mirosul acelui apartament. Șaptezeci de ani păreau o nimica toată de îndată ce pășeai în acel apartament parizian. Mirosul părea să aibă o mie de ani, dacă mirosurile ar fi avut vârstă. April abia inspiră, că simți cum se impregnează de praf și de parfum. Avea să păstreze senzația de dulce iritație în fundul gâtului timp de luni de zile. Iar ce văzuse avea să-i revină în minte și mai îndelung.
Apartamentul era în al noulea arondisment, pe malul drept al Senei, în apropiere de Opera Garnier, de Folies Bergére și de cartierul rău famat Pigalle. Era Parisul colorat, Parisul scriitorilor, al artiștilor și al cineaștilor. April bănuia că apartamentul fusese și el plin de culoare cândva, înainte ca timpul să-l acopere cu praf și uitare.
În timpul zborului pe deasupra Atlanticului, April citise pe nerăsuflate tot materialul adunat de Sotheby’s pentru ea. Apartamentul avea șapte camere: o anticameră, un salon, o sufragerie, două dormitoare, o sală de baie și o bucătărie. În fotografii nu părea mare, ci opulent: tavane înalte de lemn, tapet de damasc roz, ornamente aurite.
Dar fotografiile lucioase fuseseră departe de realitate. Acum, în picioare, în aerul sufocant, se simți copleșită. Toate lucrurile acelea, umplând cameră după cameră. Troy avusese dreptate, se gândi ea cu un zâmbet: femeia aceea strânsese compulsiv tot felul de lucruri. Bogată și-n aparență fără gust, dar tot colecționară compulsivă trebuia numită. Pentru prima oară în cursul carierei, April se întrebă dacă avea să se descurce.
Pășind cu grijă prin labirintul de mobile, April auzi voci care veneau din fundul apartamentului. De-abia aștepta să-l vadă pe Olivier și să înceapă treaba, dar, în vreme ce picioarele o tot împingeau înainte, April avansa, aproape pe vârfuri, pe micuțele poteci șerpuind prin aparent nesfârșita colecție de oglinzi, de fotolii și de obiecte de artă proptite peste tot, lăsând deoparte mamiferele și păsările împăiate. Imediat începu să facă în minte inventarul.
După încă zece pași făcuți cu grijă, și doar cu un metru și jumătate mai încolo, April dădu peste un birou cu aurituri, stil Ludovic XVI, peste o pereche de fotolii din mahon, stil George III, peste un covor Savonnerie, stil Charles X, și peste o incredibilă aplică de aur, de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Noduros și plin de vine, obiectul părea să posede o viață proprie. Dădea impresia că de-abia așteaptă să se întindă și să înjunghie pe cineva.
La fiecare pas avea o nouă surpriză. Pe lângă obiecte care puteau să fie ușor considerate antichități cu o sută de ani înainte, April găsi un struț de 1,80 m împăiat și un Mickey Mouse rezemat în colțul din spatele lui. Spionându-și colegii printr-o ușă întredeschisă, April se strecură pe lângă un uimitor birou în stil japonez, negru cu auriu, și aproape că se împiedică de o etajeră simplă, banală, plină vârf cu hârtii.
– Aa, madame Vogt, spuse cineva. Bun venit la Paris. Ați scăpat de vremea ploioasă.
April trecu dincolo de ușă și dădu de Olivier, care era însoțit de două persoane. Pe unul din ei îl văzuse la o licitație la New York. Știa că avea nu știu ce post la Sotheby’s și își amintea de felul în care, beat criță, încercase de mai multe ori să o pipăie pe asistenta ei. Dar poate că doar îl confunda cu vreun alt francez.
– Bonjour, spuse ea. Încântată să vă văd din nou, Olivier.
– Bonjour, madame Vogt, spuse francezul subțiratic. Cum mai e la New York? De luni întregi tot încerc să mă întorc acolo.
Aha, așa e, acum își amintea de el. Îl chema Marc, el era cel care aproape că se năpustise asupra asistentei ei, Birdie. April încercă să-și controleze zâmbetul batjocoritor, pupându-l politicos pe amândoi obrajii și pronunțând cu glas scăzut cuvintele franțuzești obișnuite în aceste ocazii, tot sperând că disprețul ei putea trece drept buna și demodata distanță tipică parizienilor.
Lângă Olivier și Marc stătea un bărbat costeliv, cu păr moale, negru, purtând o cămașă de seară de culoarea levănțicăi. April nu se putu stăpâni să nu urmărească atent elegantele cusături ale cămășii bine băgate în pantalonii dintr-o stofă cu dungi fine. Căscă ochii cu un pic de invidie la șoldurile și torsul lui proiectate înainte, astfel încât dădeau impresia de siguranță de sine sau de mândrie, sau de altceva ce nu prea putea să numească. April începu chiar să roșească, dar deodată observă că el avea în gură o țigară.
– Nu e voie să fumați aici, șuieră ea. Cea mai mică scânteie poate să distrugă întregul apartament, oricine își dă seama de asta. Imediat! Stingeți-o imediat!
Bărbatul se hlizi, dădu drumul țigării și o strivi de podea cu un pantof maro bine lustruit. Imediat April se repezi și culese chiștocul de pe jos. Îl flutură prin aer ca să se asigure că e stins.
– E clar că sunteți o devotată antifumătoare, zise bărbatul cu un zâmbet ironic, în vreme ce April băga chiștocul în buzunar.
– E cu noi, spuse Olivier drept explicație, sau scuză. Este April Vogt. Specialista noastră în mobilă continentală.
– Aha, zise delincventul care nu mai fuma, cu accentul lui franțuzesc apăsat, l’Américaine.
– April Vogt. Îi întinse o mână. El afișă zâmbetul acela zeflemitor, încuviință din cap și apoi o trase spre el pentru a o saluta printr-un dublu sărut pe obraji. Mirosea a țigări scumpe și a colonie și mai scumpă. Pe April o făcu să se fâstâcească gestul tradițional, dar incredibil de personal.
– Vi-l prezint pe Luc Thébault, spuse Olivier. Este avocatul doamnei Quatremer.
– Madame Quatremer?
– Da, decedata. Acesta a fost apartamentul ei.
– Nu e întru totul corect, spuse Luc și își sprijini brațul de un scaun. April se cutremură gândindu-se la prețul care se deprecia din cauza atingerii neatente, neprofesionale. Tehnic, eu reprezint moștenirea asta, nu pe doamna Quatremer. În general nu le este permis celor morți să își ia avocați. În orice caz, acesta a fost apartamentul bunicii ei. Doamna Quatremer locuia la Sarlat și n-a venit niciodată aici, după cum ați putut ghici văzând starea interiorului.
– Iar domnul Thébault este persoana care ne-a chemat pentru obiecte, îi explică Olivier. Lucru pentru care îi suntem deosebit de recunoscători.
– Aveți și de ce. Luc se întoarse spre April. Dumneavoastră, îi zise el și o studie atent, din cap până în picioare, aproape că ați trece drept franțuzoaică. Nu mă așteptam… la asta.
April zâmbi șters. Cu ani în urmă, după ce reușise să obțină cu greu funcția de directoare a unui muzeu parizian de mobilă din secolul al XVIII-lea (acum defunct), citise mult despre cum să arate a pariziancă. Sau, mai degrabă, cum să nu arate chiar atât de americancă. Cu taioare elegante, de culoare închisă, făcute la croitor, îi spunea documentația, cu lucruri ușor de asortat pe care le arunci pe tine și arăți de parcă n-ai aranjat nimic în mod special. Iar așa, se gândi April, era mai mult sau mai puțin cum era alcătuită ea însăși. Dreaptă, brună și bine croită, doar linii pure. Părul, ochii, nasul: totul asamblat cu naturalețe; piese de bază, fără defecte. Ca să fie remarcată, tot ce-i mai trebuia era vreo eșarfă mai nostimă sau o bască, asta constituia Regula Numărul Doi despre Cum-Să-Treci-Drept-Franțuzoaică.
– N-aveți nimic de zis, madame Vogt? spuse Luc. Nu sunteți chiar atât de vorbăreață pe cât ar trebui. Eu credeam că americancele dau din gură tot timpul.
A făcut cu degetele un gest care imita măcăitul rațelor.
– Se pare că nimeni nu stă să-și aleagă cuvintele mai mult decât noi. April ridică bărbia și se întoarse. Așa deci, Olivier. S-ar părea că avem ceva de lucru.
Uitându-se peste umărul lui descoperi o masă din malachit, stil Ludovic-Philippe, proptită de o canapea superbă din nuc, stil Ludovic XVI. Făcu ochii mari. Comorile se înmulțeau la nesfârșit în fața ei.
– Unele dintre piesele acestea… sunt de necrezut.
Vocea îi era tristă și plină de reverență.
April se gândi la muzeul mobilei, care nu mersese, și se încruntă. Cum ar fi fost dacă n-ar fi dat faliment? Dacă ar mai fi rămas la Paris încă o lună? Două luni? Pe Troy îl cunoscuse pe aeroportul Charles de Gaulle, la plecare. Luase loc în fața ei în sala de așteptare rezervată clasei întâi de la Air France, o întâlnire întâmplătoare, căci ea nu mai fusese niciodată în sala de așteptare pentru clasa întâi și, cu atât mai puțin, nu-i permisese niciodată unui tip oarecare să intre în vorbă cu ea într-un astfel de loc. Pe vremea aceea April își zisese că, dacă pleci din oraș acoperit de rușine, măcar să o faci cu eleganță. Inexplicabil, Troy o găsise atrăgătoare și nu se lăsase respins de bruneta aceea care-și înghițea lacrimile, încercând să se desprindă de primul ei vis de adult.
– Nu-i nevoie să plângeți, madame Vogt, spuse Luc. Nu-i decât niște mobilă.
– Nu plângeam, îl repezi ea. Și cum adică „nu-i decât niște mobilă“? Vă rog! S-ar putea umple un muzeu întreg doar cu piesele din camera asta.
– Lăsați canapelele și birourile, madame Vogt, spuse Olivier, pocnind din degete și forțând-o pe April să-i dea atenție. Indica un punct din fața lui. Asta ați văzut? Tabloul?
Un apartament la Paris va apărea la Editura Humanitas Fiction în colecția Raftul Denisei, traducerea în limba română fiind semnată de Florica Sincu.