Intr-o seara de toamna am calcat din nou in curtea palatului Cotroceni, dupa o viata de om. Fac parte din acea generatie care se rasfata prin frumosul parc si se initia in arte&meserii la “cercurile” din interiorul palatului – teatrul de papusi, “maini indemanatice”, muzica vocala sau instrumentala. In fiecare joi, tramvaie speciale ne aduceau aici, pe noi, pionierii raionului 1 Mai, si ne revarsau la Palat. Dupa destinatia lui initiala, cred ca “loc al copilariei” s-a potrivit cel mai bine Cotroceniului. Pentru public, a ramas Muzeul de arta care, organizand expozitia unui important sculptor contemporan: Ion Mandrescu, a rasucit acele ceasornicului vremii si m-a readus pentru o clipa in anii copilariei.
Intersectarea amintirilor cu prezentul unei expozitii mi-a creat un sentiment suficient de ciudat. Arta este o manifestare a libertatii spiritului. Pentru a fi pe deplin receptata nimic nu trebuie sa ingradeasca gandul si trupul. Trebuie sa lasi expresia artistica sa te cuprinda, sa ti se reliefeze in datele ei originare. Or, cadrul de la Cotroceni mi s-a parut prea rigid pentru o astfel de percepere. De exemplu, nu poti sa-ti frangi usoara stare de iritare cand, la intrarea intr-o expozitie, treci printr-in filtru de parca ai zbura pe o ruta vizata de teroristi, dupa cum prea scortoasa atmosfera a creat mai degraba sentimentul unei reuniuni oficial-mondene. Si asta in contradictie cu ceea ce propunea Ion Mandrescu cu ale sale exceptionale sculpturi, bine asezate, facand corp comun cu toate celelalte elemente – arhitecturale, sculpturale – din incinta salii. Abia cand am zabovit o dupa-amiaza in atelierul sau – chiar si in conditiile sale improprii, spatiul amenajat chiar de Mandrescu respira si impune prezenta unui artist – am reusit sa descifrez mai bine in ce consta forta sculpturii singurului artist roman care are un contract permanent cu o galerie (“Akka Valmay”) din Paris: ideea. Privindu-i lucrarile simti, chiar fiind privitor neavizat, ca ele transmit conceptie, o gandire si o atitudine fata de om si univers. Ca ceea ce la altii reprezinta finalul, aflarea sensului, la el inseamna inceputul de drum. Il voi cita, pentru ca Ion Mandrescu nu este un intuitiv, ci un lucid caruia totul trebuie sa-i fie limpede in minte pentru a se apuca de o lucrare: “In opinia mea, ideile sunt cele care determina mutatiile stilistice. De aceea, atunci cand incep o lucrare nu sunt preocupat de simbolistica sau de stil, ci de faptul ca opera sa raspunda fiintei si constiintei mele, sa semene cu mine. Im general, in arta exista tendinta de a pleca de la date si forme prelucrate. Eu pornesc in sens invers, de la idee, ca apoi sa gasesc forma de exprimare adecvata. Sigur ca este deosebit de importanta identitatea stilistica, sigur ca obiectul devine un simbol in masura in care are expresie, forta si cumuleaza sensul, sigur ca operele care au sansa sa reziste timpului sunt cele subordonate mijloacelor traditionale de exprimare – conflict, volum, dimensionalitate, expresie -, dar eu intotdeauna am fost interesat sa gasesc corespondentul in fiinta mea. Ca artist nu trebuie sa cauti cu obstinatie o formula proprie. Ea poate sa vina sau nu. Important este sa existi normal si ceea ce faci sa fie facut cu responsabilitate, in primul rand fata de tine, si apoi fata de ceilalti.
Sculptura este forma mea de existenta, este dialogul meu cu universul, conexiunea cu ideile care framanta aceasta lume. Pentru ca eu vorbesc prin forme, prin volume, prin expresia volumului si prin identitatea lui. Coloana orizontala, Panza de paianjen si Roata – in diferitele ei ipostaze – sunt simboluri ale universului si, totdata, recursuri la miturile cosmogonice. Asezat in osia rotii – in centrul lumii -, apare un personaj uman, oglinda a universului, dar si punte spre alte universuri, efect, dar si cauza a miscarii. Roata se gaseste in motivul lantului uman, alegorie dantesca a suferintei si, totdata, a devenirii, solidaritatii si sperantei. La inceputurile sculpturii mele apare o forma abstracta, un fel de “axa a lumii”: o coloana orizontala compusa dintr-un numar variabil de segmente. Din aceasta coloana a aparut roata, ca un alt simbol al spatiului. Pentru mine, acest subiect are o semnificatie mai mare decat celelalte, iar faptul ca a trezit interes in randurile iubitorilor de arta – nu numai la noi, ci si in occident – mi-a dat putere. Pentru ca arta nu o fac numai pentru mine, ci si pentru ceilalti oameni. Nu poti sa existi singur.”
Putini romani reusesc in Occident. Si inca mai putini artisti romani reusesc sa atraga atentia asupra lor in Occident. Nu exista un refuz programatic al lumii la care tot visam, nu exista un ocultism al interesului sau dezinteresului. Exista doar forta, expresivitate si originalitate a ideii. Nu poti concura pe piata artistica a lumii venind cu realitati secunde, de cele mai multe ori iscate din chiar realitati prime, originare ale Occidentului. Arta ta trebuie sa fie competitiva, din toate punctele de vedere, daca vreti, inclusiv financiar. Ai sau nu ai aceasta putere de competitie, propui sau nu o viziune coerenta si originala unui alt spatiu. Totul facut insa cu adancul respect fata de valorile care au impus traditie, perene, clasice. “In occident, experimenteaza artistii deja consacrati. La noi, se incepe cu experimentul”, spune Ion Mandrescu. Nu-i o acuza sau o judecata de valoare. E o tema de meditatie pentru orice artist roman.