Poezia ca text explorator intr-un inlauntru (al lumii, al eului, al devenirii), poezia ca moment al observatiei si al notatiei ei nemijlocite, crude, torsionate. Omul-asa-cum-este-el vazut de demonul-artistic-incipient, o “inchidere in torent”, dar si o proiectie in golul unei sensibilitati agresate.
Texte emise in graba, cuvinte zvarlite parca impotriva a ceva nedefinit, pentru a exorciza acest agent malign ori doar inconvenabil. Le lointain interieur al lui Michaux, intr-o varianta mai criptica, mai dinamica, scaldata in resturi suprarealiste de intalniri fortuite. Imaginea filmica si meditatia abstractizanta sunt aleatoriu raspandite si creeaza un contrapunct incitant, textul putand fi receptat pe diverse paliere. Existentialul debusolat, rupturile de stari frizeaza uneori fisa clinica, dar cat de dens e aburul poetic degajat de astfel de mixturi. O toxicitate intrinseca, o recunoastere nebuloasa, starile laxe ale constientei, progresii in directii nebanuite, toate aceste zone sunt acoperite de cuvinte exacte in care scapara un umanism ultragiat: “tu deschizi un ceas intors fixat de o mie de ori el suna automat ne cunoastem ireversibil intr-un kilogram de poze in miniatura desigur m-am obisnuit cu apropierile cu regresul iti trimit o ruptura in ea se intampla reductia unor complexe teritorii de la unu la zece sau pana la o mie noi recapitulam asfixierea in deschiderea falcii taiate din locul in care raspundem in batjocura – (exercitiu mental)”.
Kilogramul de poze in miniatura din care i se expediaza (prietenului, iubitei?) o singura ruptura in care si complexele se vad micsorate… O sugestie ironica, vizionara in acelasi timp. Un cadru precis, parca dintr-un film. O miscare launtrica, dar si un travelling al aparatului de inregistrat. Ciocniri ale elementelor opuse ori doar diferite. Simtirea imprecisa a momentului survolata de sinteze presimtite.
Misterul continut in interstitii, in resturi ale spuselor si in palpaitul nespuselor, sau cum sugereaza poetul: intrare iesire din gandirea sonora enigma. Iata palpitantul traiect al acestei veritabile “textuari” (acest tanar poate consuna cu Gheorghe Iova): “pana si faptul ca aici s-au intamplat multe lucruri reale/ nici acest fapt nu te face sa crezi in mine nu inventez/ nimic & nu am inventat nimic am stat cateva ore si am/ asteptat si astept ce s-a pierdut din mine am vorbit destul/ nu putem vorbi maine azi vorbim ne aruncam in fata/ masinii ne prindem membrele in crapatura bordurii & ei/ zambesc resemnati gandeste-te ca acesta e adevarul si/ numai adevarul spatiul ce urmeaza dupa plecarea ta poate/ o alta plecare neclara un timp spatios o luciditate/ musculara am nevoie de acele zgomote de care-ti/ spuneam ultima data cand ne-am lovit unul de altul si ma/ gandesc ca acesta e adevarul si o iau de la capat”.
Sigur ca exista si o suprasaturatie a scriiturii, ca la Mircea Ivanescu, dar vibratia e de alta natura, nu fabulatia gotica, livresca e motorul scriptural, ci o autentica sila de realul repetitoriu al unei lumi automatizate si de zgomotele ei de cinice ciocniri.
Sigur ca exista bucati mai terne, mai programatice, in care poetul stie dinainte ce are de spus si nu mai surprinde. Sunt si cicluri in care storyul baroc-expresionist, mimarea unor secvente de film (situatii, personaje) nedumeresc si atrag in acelasi timp ca vizionarea unui panopticum.
Nu stim ce poate iesi din aceste experimente, insa e clar ca Radu Dumbrava ne dezvaluie lucruri care-i apartin, lucruri care-l obsedeaza, si asta e oricand de preferat unor cuminti condeieri care repeta ce s-a mai facut.
*) Radu Dumbrava, inchideri in torent/ pelicule mentale, Editura Vinea, 2007, 98 pag.