La douazeci de ani de la moarte (pe 22 aprilie, la ora 09.40) si in asteptarea centenarului nasterii (13 martie 2007), Mircea Eliade este, in ochii unei minoritati reductioniste, un autor sfarsit. Consumat, depasit sau definitiv compromis, fie de aderentele legionare, fie de stadiul actual de intelegere si practicare a istoriei religiilor, de specificul antropologiei in postistorie etc.
Si totusi. In timp ce in SUA, dupa scandalul Bellow-Ravelstein, exista voci care solicita eliminarea numelui lui Mircea Eliade de pe blazonul Catedrei de Istoria Religiilor de la Divinity School-University of Chicago, pentru publicul majoritar – cu precadere cel tanar – literatura si opera de savant a fostului “adolescent miop” abia de acum se deschide ca o feerie stiintifica, adevarata gradina a deliciilor eseistice, a reveriilor magice si initierilor revelatoare. Simpla examinare a tirajelor pe care le-au atins in ultimii cinci, sase ani editiile populare din Maitreyi, Nunta in cer, Yoga, Huliganii, Romanul adolescentului miop, Noaptea de Sanziene, ca sa nu mai vorbim de Tratatul de istoria religiilor sau de Istoria credintelor si ideilor religioase, apoi succesul de care s-a bucurat seria “Dosarelor” editate de Mircea Handoca la Curtea Veche, stufarisul exploziv al dezbaterilor franco-bucurestene care au inconjurat cartea lui Florin Turcanu, ca si cartea Alexandrei Laignel-Lavastine, faptul ca, gratie in special Editurii Humanitas, avem tradusa opera lui Eliade in integralitatea ei (numai bietul pacatos care este Jurnalul portughez intarzie, stupefiant, sa apara) sau ca exegeza acesteia da semne de revigorare, cuprinzand personalitati din generatii diferite (de la Eugen Simion si D. Micu, la Stefan Borbely si Gratiela Benga), inclusiv initiativa organizarii la Bucuresti, intre 20-23 septembrie 2006, a Congresului European de Istorie a Religiilor, cu sprijinul Institutului Cultural Roman si sub patronajul presedintelui Romaniei – toate acestea sunt doar cateva semne ca destinul operei eliadesti e departe de-a fi intrat in cumintenia posteritatii amabil-plictisite.
Sigur, inca mai exista rezistenta la inserierea (atat de fireasca!) a numelui sau in suita enciclopedismului romanesc (de la D. Cantemir la Hasdeu, Iorga, Al. Odobescu, N. Densusianu, Xenopol, Parvan), insa anvergura orizontului sau reflexiv si sincretic, forta iradianta a teoriilor sale despre religiozitate din perspectiva ecumenica a contopirii contrariilor, natura profund exemplara a literaturii sale confesive din unghiul autoconstructiei morale si profesionale, lectia lui umana, paradoxala oarecum, de productivitate prin asceza, ca si sinteza epica, singulara ca deschidere de compas, a realismului sau – crud sau magic, politic sau fabulos – il fac pe Mircea Eliade un autor intens stimulativ pentru aproape orice segment de public, de la eruditul universitar si scortosul academic, pana la liceanul acneic, plin de fervori papiniene, azi ca si in anii Santierului, Fragmentariumului si Oceanografiei. Carti, acestea din urma, de o extrema fertilitate si astazi pentru piata noastra de idei si pentru inteligentele efervescente de pretutindeni.