Tanarul regizor Alexandru Solomon este un nume deja cunoscut peste granite, filmele sale documentare participand la importante festivaluri internationale. Ca director de imagine, a luat parte la realizarea unor pelicule precum “Dulcea sauna a mortii”, “Examen”, “In fiecare zi Dumnezeu ne saruta pe gura”, “Fata in fata”, iar anul acesta, la TIFF 2004, a fost prezent cu “Marele jaf comunist”, documentar politic pe care l-a prezentat in premiera.
– “Marele jaf comunist” este cel mai nou film al dvs. Care este povestea acestei pelicule? Am inteles ca banii au fost obtinuti dintr-o sponsorizare straina.
– “Marele jaf comunist” este, intr-adevar, cel mai nou film regizat de mine, dar nu si primul. Am inceput sa fac filme documentare, mai mult sau mai putin aproape de frontiera cu filmul experimental, din 1993. Timp de zece ani, am lucrat la vreo 8-9 astfel de pelicule, in special cu Fundatia Arte Vizuale, oaza de libertate, pepiniera si atelier pentru multe nume tinere din filmul romanesc. Insa problema acestor filme, si a mea ca realizator de documentare, este vizibilitatea (nici macar n-as pronunta cuvantul “piata”). Nu e o idee originala faptul ca singura solutie de a face film documentar (si nu numai) in Romania este coproductia internationala. Mie mi-au trebuit si timp, si concentrare, si un subiect pe masura ca sa pot pune la cale aceasta coproductie. Astazi, dupa patru ani de cand am prezentat prima oara sinopsisul pe scena unei sali daneze, sunt inca uluit ca pe genericul “Marelui jaf comunist” se aflau, in afara coproducatorilor Libra Film (Romania) si Les Films d’Ici (Franta), canalele de televiziune BBC, ZDF/Arte si France 2. Ca sa ajunga aici, proiectul a trecut printr-un an de pregatire la Discovery Campus Masterschool, a fost sustinut de fondul Jan Vrijman din Amsterdam, de CNC-ul francez si de Eurimages (programul de subventii pentru cinematografie al Comunitatii Europene) si a reusit sa castige, dupa nu putine peripetii, concursul organizat de catre Centrul National al Cinematografiei, in 2003.
– Titlul ma face curioasa: avem de a face cu un eseu, sau cu o ancheta cinematografica?
– Este un film documentar istoric-politist-politic de lung metraj. In ce priveste titlul, dupa mine, acesta e potrivit si cazului real de la care porneste filmul, si regimului sub care s-a savarsit fapta, fiind in acelasi timp o ocheada catre “Marele jaf al trenului”, film-far si pionier american al genului. “Marele jaf comunist” este un film despre lovitura din 28 iulie 1959 de la Banca Republicii Populare Romane. Singurul jaf bancar din perioada comunista, pentru care au fost acuzati sase oameni, ce luptasera pentru instalarea comunismului. Dar “Marele jaf comunist” este si un film despre singurii gangsteri care au fost pusi sa isi joace propriile roluri intr-un film de reconstituire politieneasca, pentru a fi apoi condamnati la moarte si executati. Este un film care incearca, prin intermediul imaginilor obscure si inselatoare ale “Reconstituirii” din 1960 (simpla coincidenta de titlu cu filmul realizat de Lucian Pintilie cativa ani mai tarziu), sa descifreze misterul acestui caz. Si al acelei epoci.
– Mai este sinonim astazi scurtmetrajul cu filmul documentar?
– Nu se mai poate pune semnul egalitatii intre scurtmetraj si documentar. Contrar canonului stabilit pe vremea cand documentarul scurt venea in completarea unui film cu actori (canon confirmat in mod anacronic de Legea Cinematografiei din 2002), astazi documentarul e mai degraba lung. In al doilea rand, documentarul e un alt fel de a vedea lumea. Si un alt fel de a trai facand filme. La filmarea unei pelicule de fictiune, esti de multe ori prins intr-un angrenaj aproape industrial, trebuie sa urmezi scenariul, iar viata de pe ecran se naste din multe artificii. Am simtit nevoia sa ma duc la filmare fara aceste constrangeri. Ceea ce nu inseamna ca nu imi fac documentarele meticulos, ca si cum ar fi vorba de fictiuni, sau ca nu mi se reproseaza, deseori, ca apelez la prea multe “dramatizari”. In aceeasi masura, am lucrat ca operator la filme “jucate” care se lasau in voia improvizatiei si in care regizorul incorpora situatii, intamplari si chiar oameni adevarati. Vad din ce in ce mai greu granita dintre cele doua genuri. Dar, pentru mine, e o alternanta necesara.
– E greu, e usor sa faci film documentar?
– Usor fata de ce? E sinistru, probabil, daca nu iti place. Documentarul – daca vorbim de film si nu de reportaj TV, cu care e deseori confundat – presupune lungi perioade de pregatire, in care trebuie sa absorbi ca un burete tot ce se leaga de subiect. E o perioada pasionanta, daca esti curios, daca vrei sa umbli, sa citesti si sa vorbesti cu oamenii. Dincolo de aceasta latura jurnalistica, urmeaza problemele si mai complicate ale punerii in pagina, ale selectiei acestui urias material. Sa gasesti cheia filmica, sa te hotarasti ce ai de spus despre subiect fara sa il fortezi sa-ti urmeze teza. Poate fi frustrant: te poti trezi la final cu un alt film decat cel de la care ai pornit. Dar asta te mentine intr-o stare de tensiune continua pana la sfarsit si de aceea multi cred ca perioada de montaj e decisiva in cazul documentarelor. Insa pana ajungi la filmare, dupa luni sau mai degraba ani de rescriere a proiectului si de strangere de bani, realitatile nu mai sunt la fel, iar martorii tai au mai murit sau si-au schimbat parerile. Nu numai subiectul s-a schimbat, ci chiar tu nu mai esti acelasi. Se mai intampla un lucru: cand scoti camera, lumea prin care te strecurai neobservat si care iti placea asa cum era se deformeaza, iar cei cu care vorbesti se crispeaza. Cum regasesti primele impresii ca sa le poti inregistra, cum provoci intamplarile care nu mai vor sa se repete, sa iasa la rampa, cum “pui in scena” naturalul? Asadar, problema e complexa si are multe aspecte, ca sa parafrazez. Iar cel mai greu dintre ele mi se pare cel moral. Vorbesti despre oameni adevarati, stai de vorba cu ei “in film”. Chiar daca nu esti de acord cu ce spun sau fac, te angajezi alaturi de ei intr-un efort comun. Nu ii poti trada nici pe ei, nici ceea ce vrei sa spui si nici ceea ce ti se pare ca e adevarul povestii. Minciuna prin omisiune e la fel de grava.
– V-ati bucurat de cateva importante succese in afara tarii, unul dintre ele fiind omagiul cinematografic adus lui Tristan Tzara. Vorbiti-ne despre acest capitol al carierei dvs.
– Filmul se numeste “Cronica de la ZA1rich” si este realizat impreuna cu Radu Igazsag. Si acesta, si “Strigat in timpan” (un film despre avangarda romaneasca, realizat in aceeasi formula de colaborare), si “Franzela exilului” (care vorbeste despre exilul voluntar al lui Caragiale la Berlin) sunt filme care s-au plimbat destul de mult pe la festivaluri si au luat premii in tara si in strainatate. Au fost satisfactii – acum le astept cu interes pe cele prilejuite de “Marele jaf comunist”, care, iata, fiind difuzat de BBC pe 10 mai, a fost cotat ca “Best History Show” de catre Sunday Times.
– Ce alte proiecte asteapta sa le finalizati?
– Sunt unele pe care inca astept sa le incep. T(z)ara geme de subiecte. In confuzia tranzitorie in care traim, amnezici sau intoxicati de minciuni, preluate din trecut si perpetuate cu buna stiinta de catre propagandistii de azi, ar putea fi de folos si documentarul. E un bun instrument pentru a afla de unde venim si incotro ne ducem.