Știrea am citit-o pe Net pe la mijlocul lui februarie. Timișoreni necunoscuți au creat un nou tip de lanț uman, ei lasă în locuri publice câte un mic cadou pentru cel care are nevoie: un plic de cafea, o ciocolată, un tricou, câteva banane sau chiar o pereche de cizme sau o pereche de jeans, însoțite de un bilețel pe care scrie “Cu drag, pentru cineva care are nevoie. Ajută și tu pe cineva fără să ceri nimic în schimb”. Ideea, se spunea în articolul de pe Net, aparținea încă de acum câțiva ani americanilor, dar timișorenii au adoptat-o și au trecut la treabă. Au creat în plus pe Facebook asociația Look Inside. De bună voie și nesiliți de nimeni, dar mai ales cu zâmbetul pe buze.
Acum eu mă întreb, dar nu numai de dragul întrebării: ce-ar fi dacă bucureștenii ar fi și ei un pic mai timișoreni? Nu știu să răspund concret ce-ar fi, dar ceva ar fi negreșit. Pentru bucureșteni și nu doar pentru ei. Poate că nu s-ar mai bombăni cu năduf la urcarea sau coborârea din stațiile de autobuz în orele de mare aglomerație. Poate că, oprindu-se din fuga zilei, ar zâmbi o clipă atunci când ar vedea cadoul și ar citi biletul. Poate că ar lasa cadoul pentru altul, dacă nu ar avea nevoie de el, dar în schimb ar face la rându-i un alt cadou. Sunt foarte mulți de “poate că”, dar fără speranță, omul nu ar mai fi om. Tot din categoria lui “poate că” ar face parte și: poate că mulți țigani ar înșfăca acele cadouri pentru a le vinde apoi în talcioc; poate că unii s-ar încăiera pentru acel cadou, în baza lui “Eu l-am văzut primul”; poate că l-ar lua cineva care nu are chiar deloc nevoie de acel cadou…. În fine, așa cum spuneam, dacă nu am spera, dacă nu am lăsa ca neprevăzutul să lucreze și pentru gândul nostru cel bun și nu doar potrivit legilor lui Murphy, atunci chiar că ar trebui să nu mai facem nimic, să nu mai avem nici o inițiativă.Bucureștenii sunt mult mai agitați, mai încrezuți, mai cosmopoliți, mai agresivi, mai egoiști decât conaționalii lor care au șansa de a trăi în locuri mai așezate. Dar nu pot să cred că bucureștenii, în pofida vacarmului în mijlocului căruia le este dat să supraviețuiască, nu pot fi și umani, nu pot fi capabili de a zâmbi cald, nu pot fi altruiști. Fie doar și “de amorul artei”, pentru domolirea conștiinței, sau pentru a-și mai ostoi orgoliul.
Imediat ce am citit articolul pe Net despre inițiativa timișorenilor, am vrut să fac la fel. Era însă un mijloc de februarie bucureștean, iar locurile publice susceptibile de a-mi lăsa cadoul erau dominate de munți de zăpadă murdară, împodobită din belșug de gunoaie revărsate din tomberoane sparte, totul înconjurat de un ocean de băltoace în creștere. Așa că mi-am amânat până la primăvară gândul cel bun al cadoului de la colț de stradă.