La 100 de ani de la moartea lui I.L. Caragiale și 160 de ani de la nașterea sa, în anul sărbătoririi dramaturgului care s-a născut la Haimanale (județul Dâmbovița) și a decedat la Berlin în 1912, criticul Dan C. Mihăilescu a publicat trei volume “tematice”, editate de Humanitas. În primăvară, la Târgul de carte Bookfest, el a lansat “Caragiale și caligrafia plăcerii”, iar în această toamnă, la Târgul de carte Gaudeamus, a revenit cu alte două titluri: “Cele mai frumoase scrisori” și “Despre lume, artă și neamul românesc”, texte alese și, respectiv, antologate de critic, fiecare cu câte un cuvânt-înainte. Superbe volume, convingătoare pentru oricine vrea să se convingă – în cazul în care nu e deja convins – nu numai de actualitatea marelui dramaturg, ci și de înțelepciunea sa. Toate au apărut la Editura Humanitas.
I.L.Caragiale – Cele mai frumoase scrisori. “În cele ce urmează – scrie criticul Dan C. Mihăilescu -, veți găsi scrisori ce rivalizează valoric oricând cu momentele și schițele. Nu am operat tematic și nu am selectat în numele varietății, ci am mers normal, pur și simplu cronologic, prin ediția Corespondenței, urmărind nucleele și elementele definitorii ale personalității scriitorului: complexul originii modeste; ambiția ascensiunii sociale (artistice, financiare și politice deopotrivă); mândria meșteșugarului talentat, desfășurată inclusiv în dispreț față de tot ce înseamnă exces teoretizant, biografic, universitar-academizant; amestecul temperamental de conservatism, relativism și versatilitate, de profunzime și superficialitate, de histrionism și egoism, de mizantropie, altruism, trepidație nevrotică, obsesia nenorocului și nesațiul colațiunii.”
I.L.Caragiale – Despre lume, artă și neamul românesc. “«Cinicul» Caragiale, «lucidul» Caragiale, satiricul, omul fără niciun Dumnezeu, canalia, «ultimul ocupant fanariot» al României, geniul, Maestrul, măscăriciul, «mimul genial», monstrul acuzat de leznațiune, marele patriot și nepatriotul (grec) Caragiale!… Care sunt principiile morale, care sunt constantele și cât este credință conjuncturală în cazul acestei inteligențe nu o dată etichetată drept «demonică»? Alegând exclusiv din confesiunile directe (și nu intermediate de opera literară) ale scriitorului – din jurnalistică și corespondență – această suită de fragmente, cartea de față propune un Caragiale esențial, vorbind de dincolo de mulțimea măștilor sale.”
Din textele sale, mai ales cele scrise în exil, se resimt revolta și amărăciunea legate de România. Iar criticile dure pe care dramaturgul le aducea României sunt de o dureroasă actualitate, chiar și după mai bine de un secol.
Spicuim la întâmplare:
“… Cum să nu știu, dragă Domnule, mă rog frumos, că iubești Brașovul și toate cele săsești, ungurești și românești din Ardeal? Fără să-mi fi spus, știam și anume de ce. E desigur mai departe de la București și Ploiești, până la Brașov, Feldioara, Sighișoara etc. decât de la acestea până pe malurile Rinului, ori la coastele celor două mări nordice.
În Ardeal ajung picioarele încălțate ale corpului european; la București și Ploiești etc. stă, plin de paraziți, sângerat de scărpinătură, dar frizat à la Parisienne, corpul trupului bulgaro-țigănesc, cea mai infectă și mai dezgustătoare parte a acestui bastard și ignobil tip oriental.
Și sunt convins că ai iubi și tu, cu atât mai mult, Germania, fruntea corpului care a ajuns cu picioarele până-n Carpați, și, spre nefericirea noastră, a celor de astăzi, nu a putut trece încă de mult măcar până-n Balcani”.
“Și cum ar putea fi altfel într-o țară chemată de ieri, de-alaltăieri la luminile europene, și care încă aproape exclusiv trăiește din plugărie, în cea mai mare parte primitivă?”
“M-am exilat și atâta tot. Aerul aici îmi priește, sunt mulțumit cu ai mei și nu am ce căuta acolo, unde lingușirea și hoția sunt virtuți, iar munca și talentul vieții demne de compătimit.”
“Nu, hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefăcut încă; nu e pân-acuma dospit cumsecade.”
“Știu bine cât îi trebuie acestei lumi hrana zilnică pentru potolirea veșnicei ei lăcomii de cancanuri și scandaluri. Știu cât e de-ncântată să afle că și cei de sus sunt tot atât de mici că și cei de jos. Dar asta suntem noi chemați să-i dăm ei? spectacolul micimilor noastre? dovezi că putem fi și noi că oricine, josnici?
Mulți cuminți trec pe drum și, dacă nu sunt și puternici, din câți îi cunosc, d-abia unii le scot căciula; dar după un nebun, fără să-l cunoască nimeni, se strânge și se ia toată lumea.”
“Ca să treci drept cel mai curat, n-ai decât să ponegrești cu ori fără drept pe alții; ca să te crează lumea om cinstit Și de treabă, n-ai decât să ocărăști și să osândești în vileag purtarea altora, chiar dacă dânșii au o bună purtare și mai ales în cazul acesta. Dacă vrei să înșeli lumea, a zis un filozof, înșal-o gros, că subțire nu ți se prinde.”