Vizita în România a scriitorului Mario Vargas Llosa în anul 2005 a prilejuit două întâlniri cu publicul, implicit două conferințe, care, transcrise, au dat drept rezultat o foarte frumoasă carte. Amfitrion și editor al lui Llosa, scriitorul Gabriel Liiceanu devine coautor al cărții incitându-l și ademenindu-l pe celebrul scriitor sud-american către subiecte dintre cele mai fierbinți. “Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu. Chipuri ale răului în lumea de astăzi” (Humanitas, ediția a II-a, revizuită, traducere de Ileana Scipione, București, 2010) devine implicit o carte-jurnal despre cum se poate organiza un eveniment cultural de excepție. Nu pot încheia acest excurs introductiv fără să subliniez că dialogul dintre cei doi scriitori s-a petrecut în cadrul cunoscutelor Conferințe Microsoft, iar, ulterior, conferința de presă a fost organizată de Institutul Cervantes din București și de Institutul Cultural Român.
Dincolo de romanele sale, Llosa este un personaj foarte viu al realității sociale și culturale contemporane. Confesiunile sale aduc un aer tonic, încurajator, adesea foarte spiritual – din punctul nostru de vedere. Întrebat dacă are stări de melancolie, depresii etc. laureatul Premiului Nobel pe anul 2010 declară: “Sigur că am. Dar nu știu cine a spus că e de ajuns să privești intens un obiect pentru ca el să devină interesant. Însuși privitul foii de hârtie te poate pune la treabă. Și apoi – și tonul i se încălzește deodată (observă G. Liiceanu) -, nu există lucru mai minunat pe lume decât scrisul! Este singura «orgie perpetuă» pe care și-o poate oferi o ființă umană” (p. 10). Desigur, faptul că majoritatea celor mai tineri astăzi am uitat aproape de bucuria scrisului de mână, înlocuind foaia albă de hârtie cu monitorul computerului, cu ecranul unui laptop sau I-pad, nu poate decât să producă alte melancolii și întrebări.
O altă temă, abordată dinspre verticala staturii de scriitor prin vocație, o constituie relația cu jurnalismul: “În pofida faptului că am practicat-o întreaga viață, ca pe un complement al literaturii, nu-i adevărat că jurnalistica și literatura fac casă bună. Jurnalismul implică multe primejdii pentru un scriitor, mai ales în folosirea limbajului, care să comunice, mai ales, și în spatele căruia jurnalistul să dispară, adică exact contrariul limbajului unui scriitor, care pune pe hârtie povestiri sau romane, ori mai ales poeme, în care limbajul trebuie să fie nu numai instrument, ci și scop în sine, ceva prin care scriitorul se exprimă, se revarsă și nu descrie lumea așa cum este, ci creează o altă lume. Eu am trăit această tensiune, așa cum cred că au trăit-o toți scriitorii care au practicat jurnalismul” (p. 25).
Personal, susțin că numai subtilitatea unei “perspective inverse”, cum ar numi-o scriitorul creștin Pavel Florenski, ar putea “decripta” la adevărata valoare & tensiune pasajul de mai sus. Nefiind scriitor, ci doar jurnalist, mai mult sau mai puțin consecvent, și căutător într-ale istoriei și antropologiei religiilor, am avantajul, poate, al unei priviri ceva mai obiective. Din multiple discuții cu prietenii mei scriitori și totodată jurnaliști a rezultat că depinde ce fel de jurnalism practici, după cum depinde, deopotrivă, ce fel de scriitură te mână-n luptă. Degenerare pentru unii, îndeletnicire care poate fi integrată în viața de scriitor pentru alții. Dar nu numai la asta se referă Llosa.
Există un “ce” anume, o stare de fermentație, o gestație de care scriitorul are nevoie – în cele mai multe cazuri, nu neapărat în toate. Chiar dacă sună, poate, deplasat, îmi amintesc acum despre momentele trăite înainte de ’89 când eram scoși (pentru cine nu o știe sau a uitat) cu forța la muncile câmpului și elevii sau studenții, și angajații la diferitele instituții de ale statutului socialist, inclusiv intelectualii. S-a întâmplat odată, într-o frumoasă și răcoroasă toamnă bucovineană, să împart același coș în care trebuia să adunăm cartofii de pe câmp cu unul din marii graficieni suceveni, Radu Bercea. Acesta tocmai primise un mare premiu internațional (japonez, dacă nu mă înșel) pentru caricatură și bineînțeles că nu a avut posibilitatea să plece pentru a și-l ridica din motive politice – printre altele, dl. Bercea fusese deținut politic în anii obsedantului deceniu, ca orice intelectual care se respecta, vorba cuiva. Ei bine, de la una la alta, știind cât efort și cât suflet pune acest om în atelierul său, al cărui oaspete eram din când în când, nu știu ce mi-a venit să-l întreb, pornind de la condiția noastră de atunci – era frig, mâinile ne erau înghețate, nefiind deprinși cu astfel de ocupație agricolă – cum va putea să deseneze în după-amiaza respectivă când va ajunge la atelier. În mod evident, mi-a răspuns cu tristețe, mâinile nu-l vor mai asculta cum trebuie…
Poate exagerez, dar astfel înțeleg atenționările lui Llosa de mai sus. Se atrofiază, parcă, ceva în ființa noastră printr-o practică constantă și presantă a jurnalismului. Nu trebuie să amintesc acum tipurile de presiuni – de la cele legate de subiecte fierbinți, noi, cât mai incitant prezentate, până la presiunile legate de tiraj, rating, ori, mai nou, existențiale pur și simplu – datorate degenerării presei și, deopotrivă, împuținării posibilității de a te întreține din jurnalism. Nu este cazul să mă opresc nici la evoluția media din ultimii 100, 50 sau doar 5 ani. Se cunosc toate acestea. În funcție de metabolismul propriu, unii se simt ca peștele în apă – așa cum odinioară erau scriitori capabili să creeze prin cafenele -, alții sunt precum caii împiedicați, conștientizează sau nu degenerarea.
Nefiind vreun naiv, gândurile lui Llosa nu se rezumă aici: “Mie nu-mi place ideea că scriitorul trăiește complet izolat într-o lume de vise și fantezii. Deși literatura e vocația și pasiunea mea, cred că pentru mine e foarte important să am întotdeauna cel puțin un picior bine înfipt în stradă, în istorie, care se face zi după zi, și asta a fost și este pentru mine jurnalismul: un mod de a nu mă rătăci în lumea purei invenții” (p. 26). Cu un partener de dans intelectual de talia lui Gabriel Liiceanu, Llosa identifică multiple alte chipuri ale răului în lumea contemporană, conștient, totodată, că “e nociv să creezi o lume de sfinți” (p. 88).
Dar, paradoxal, cealaltă față a medaliei ne dezvăluie un chip cel puțin la fel de grav al răului generat de binomul scriitor – jurnalist, pe care cei doi nu-l amintesc în această împrejurare, anume acela că există din ce în ce mai puțini scriitori cu vocație în presă! Adică oameni care să sacrifice din timpul creației personale pentru a face o presă rafinată, elaborată, de substanță nu numai de suprafață. Iată de ce presa a fost invadată de o puzderie de nechemați, indivizi care pretind a se pricepe la toate, inclusiv oameni de afaceri, a căror exprimare golănească – de genul “filosofeanul” – seamănă cu măscările pe care le găsești desenate uneori pe pereții toaletelor nefrecventabile.
Din fericire, dincolo de inevitabile melancolii, vorba lui Llosa
“viața nu-i făcută din cuvinte”.