Adrian Urmanov se dovedeste si cu aceasta carte* un autor cu mari si adevarate resurse. Dincolo de tehnica mereu sofisticata a versurilor sale (aspectul experimentalist arata ca poetul s-ar putea sa se realizeze plenar abia mult mai tarziu, noi trebuind sa asistam rabdatori la progresivele sale cuceriri formale, nelipsite de o autenticitate care le salveaza de “utilitarism”), razbate adesea o voce profunda, grava, tot mai atenta la dramele umanului.
Dar poate ca tonul acestui volum e cel ce atrage indeosebi, un ton cald, apropiat, prin care sentimentul radiaza – repetitia, adresarea directa, interlocutorul adesea pulverizat, ticurile oralitatii, acel gen de simplu si clar ce inseala, caci e mai curand obscur si aburos, fiind caracteristicile care fac misterios discursul acesta parca fara sfarsit si fara finalitate imediata (fara finalitate imediata in ciuda detaliilor concrete, ba poate tocmai din cauza detaliilor excesiv de concrete).
Cat despre titlu, ce se poate spune? E frumos in sine, dar nu reprezinta continutul volumului. Aproape oricare dintre titlurile ciclurilor ar fi fost mai potrivit. Marsul luminosilor ar fi sugerat suflul larg si continuitatea materiei poetice, proliferarea imaginilor unele din altele, acel leitmotiv bine gasit: “fa-ne prunci fa-ne luminosi”, acea viermuiala de atunci si de acum, aceasta proliferare ce are loc inlauntru si in afara, in clipele cand “imi esti atat de drag incat mi se pumneste inima”, in momentele cand “altii te hranesc cu mancarea lor/ te misti in trupurile altora/ intoarce-te o vreme la acelea” (p. 42).
Titlul de Improvizatii ar fi surprins si el caracterul lax, colajul ciudat al versetelor (incluzand uitucenia clipei si sugerand indiferenta suverana a eternului), oralitatea cu alura profetica: “acestea sunt vorbe vorbe imbratiseaza un cuvant/ raze imbratiseaza un schelet alb/ acel cuvant care te va lovi peste fata/ acel schelet care ti se insurubeaza in piept/ ca muscatura unei fiare/ acel cuvant care te va imbolnavi pentru toata vremea ta/ si te va aduce langa mine bolile tale langa bolile mele/ mizeriile tale langa mizeriile mele/ si o sa fim impreuna/ singuri ca moartea: schelete luminoase inaintea fiarei”.
Utilitarul, intr-o acceptie piezisa, ar fi vrut sa insemne mana intinsa cititorului, faptul ca poetul se preocupa de problemele aproapelui. Insa e ori redundant (caci azi orice poem adevarat trebuie sa faca asta), ori minimalizator, coborand stacheta poeziei, apropiind-o de text muzical, ceea ce Urmanov nu face nici o clipa. De altfel, faptul ca termenul de “utilitar” este un truc si nimic mai mult se dovedeste si prin aceea ca indeterminarea angoasei/spaimei – figura frecventa in poetica autorului – nu poate fi preluata decat de cititorul avizat, cel ce a constientizat simbolurile continute in dictoane gen Panta rhei si Memento mori.
In lipsa oricarei aluzii la actul sexual, un truc pare sa fie si presupusa iubire homo, dedusa doar din desinentele tot timpul masculine ale inchipuitului partener de dialog, declaratiile inflacarate adresandu-se mai curand unul “suflet geaman”, unui confrate egal de indreptatit la putrezire (unghiul de vedere al Eclesiastului este aproape peste tot adoptat de autor): “de acolo te mananca de acolo incepi/ putrezesti albastru/ ai stat uneori si zece minute la troleu/ in zece minute mor doua generatii de viermi/ in zece minute putrezesc 0,3 milimetri de piele/ poate fi pielea fetei pungile de sub ochi// acum te rogi/ acum inima ta freamata” (p. 47).
Oricum ar fi, misterul nedezvaluirii capata la Urmanov o pecete de autentic, modul de a lucra cu golurile, cu metonimiile indicand o faza superioara a conceptiei poetice: “plang de lipsa: doare la buric la piept la cap/ doare peste tot/ te caut si ma ghemuiesc/ ma lipesc cu nasul de geam/ incepe sa fie lumina sau incepe sa fie intuneric/ mi-e rece la nas” (p. 75).
Cam toate ciclurile volumului cuprind destule piese perfecte si doar lipsa de spatiu ne face sa nu le citam. Indiferent de inegalitatile cartii – inerente la aproape orice autor -, trebuie spus ca seriozitatea cu care a fost ea alcatuita este vizibila. Forta si tenacitatea cu care Adrian Urmanov si-a cenzurat si recompus un material initial imperfect (poeme citite acum vreo doi ani intr-un cenaclu uitat prin ucaz) il desemneaza drept un creator matur, un spirit ce stie ca dubleta inspiratie/luciditate e singura in stare sa omologheze texte durabile.
*) Adrian Urmanov, Poeme utilitare, Editura Pontica, 2003, 116 pagini, pret neprecizat