un cristian, pseudonimul jurnalistic al lui Cristian Cosma (n. 1977, Buzău).
Personal literar auxiliar, redactor la Observator cultural (din 2008), autorul romanului Morții Mă-tii (CDPL, 2012). A inițiat un sistem editorial underground (gratuit, între 1999 și 2005, prin colecțiile etc., carmen și no name), co-fondator al revistei Pana mea (2007), ex-blogger (inclusiv experimentul noraiuga.wordpress.com), producător de documentare cu și despre scriitori (Angela Marinescu – Sânge albastru, regia Marian Baciu, 2012; 10xObservator cultural, regia Marian Baciu, 2013; Aici Nora Iuga, regia Vlad Rotaru, 2014; Keful celor de la Tiuk!, regia Vlad Rotaru, 2014). A realizat programe concrete (lecturi în licee în vremea în care nu erau luate în calcul, ediții sonore de carte, când nu existau audiobookuri) și a pus bazele editurii Casa de pariuri literare (cdpl.ro, din 2010). Nu a participat la proiecte ICR (din orice epocă), a ironizat cât a putut și din timp pleșcăreala literară contemporană și piața neagră editorială, având zero toleranță pentru autorii contrafăcuți. Coordonator Emineschool Film Festival (festival de film documentar cu specific literar), inițiator al Bibliotecii de poezie (experiment 2001, blog din 2008) și producător al Târgului Alternativ de carte (USR, 2010).
Colaborări în: Fracturi, Tiuk!, România literară, Ziarul de duminică. Se ocupă de cea mai importantă arhivă foto literară, filmoteca Ion Cucu.
– De ce un cristian? De ce ai ales acest pseudonim?
– Se reține ușor, e contrariant, intimidant, face legătura clară cu o formă de avangardă, scris cu minuscule (cum e normal) înseamnă, cu toată lipsa de modestie, un respect față de literatură. Dar să nu vă imaginați că pseudonimul, așa nevinovat cum sună, n-a avut parte de bălăcăreli și ironii din partea a doi, trei, cine mai știe câți oameni frumoși, obișnuiți să se semneze ca-n buletin.
– Ce înseamnă Editura Casa de pariuri literare? Doar o „editură fără prejudecăți”, cum se anunța? Poți descrie cum funcționează această editură care n-are practic angajați?
– CDPL are și-o poveste personală. În studenție am frecventat destul de mult o anume casă de pariuri, care funcționa la Casino Victoria. Pariam zilnic, mâncam acolo, practic supraviețuiam cu acele curse de ogari sau meciuri de tenis sau fotbal. Într-un anumit moment, un personaj a venit să facă un reportaj despre doi studenți (pariam alături de un prieten). Eram convins că jurnalistul va veni acolo doar ca să ne umilească în Academia Cațavencu. I-am arătat cum se poate ajunge de la 10 lei la peste 500 în câteva minute, i-am facilitat inclusiv o fotografie în locul pierzaniei (cunoscând casierele, i-am ilustrat jurnalistului articolul), am băut bere din ce câștigasem și, la final, l-am readus cu picioarele pe pământ, pierzând, la mustață, o sumă mare. Per total, plecasem cu 10 lei și ieșisem ospătați și frustrați de nereușita finală, tot cu 10. Ce-a putut să scrie omul a fost devastator. Ne-a încondeiat cu poză, a fost o umilință de-aia artistică, deși scria ce-i dictam (că o bibliotecă de poezie se făcuse din astfel de pariuri riscante, că vor mai fi proiecte literare care se vor revendica din pariuri sportive). În amintirea acelei umilințe am păstrat titulatura și am ales Casa de pariuri literare ca pariu literar editorial. Nu mulți înțeleg, dar nici nu mă interesează prea tare părerea multor jurnaliști, animatori, chiar scriitori autodeclarați.
– Mai scrie pe site-ul editurii că „își propune să fie o cale de impulsionare a literaturii române”. În ce fel o face?
– În orice fel. Expoziții foto, documentare, dezinhibare, evenimente. Apoi, faptic. Licențe pe programe, iarăși o problemă mare pentru mulți agitatori din această pestriță lume literară.
– Ce vrea să spună sloganul – lansat cred că tot de tine – „Literatura română scrie pe mine”?
– Că indiferent de meciurile aranjate (prin instituțiile de reprezentare națională sau internațională) peste o anumită vreme nu se va putea face abstracție de CDPL.
– Cum e supraviețurirea când ești mic, independent financiar și neafiliat unei grupări?
– Foarte grea. Întâi de toate e cenzura economică. Nu faci parte dintr-un aranjament, capul la cutie. Trebuie să stai la coadă după mulți proști (regret limbajul, dar e foarte blând), te oftici pe șefii de achiziții de la diferite biblioteci județene (foarte mulți incompetenți). Apoi vine partea de rabat comercial. Pe câți i-ați văzut comentând rabatul practicat de multe librării? Când dai 50% pentru o librărie care nici măcar nu te pune la raft și mai și comentează că-i vinzi de 200 lei pe lună ce așteptări să mai ai? E multă prostie, lașitate (la Bookfest am protestat că anumite edituri n-aveau casă de marcat și… ghiciți, am primit și telefoane de la scriitori, să nu cumva să facem prea mare gălăgie, să nu cumva să moară capra vecinului…). Deci, reiau, lașități, găinării, aranjamente, copy paste. Și când îi văd cum pretind schimbări, radicalisme, m-apucă râsul…
– Înaintea editurii ai pus în practică un „sistem editorial underground”. Ce însemna el? Te consideri un răzvrătit? De ce?
– Timp de câțiva ani am scos carnete underground cu poeți români tineri. Nu vreau să-mi aduc aminte de perioada aia. Munceam ca prostul și scoteam carnete distribuite gratuit. După ani și ani, nici măcar în bibliografiile unora nu se regăsesc acele carnete (mult râvnite pe-atunci, am nume astăzi chipurile mari, care se milogeau ca să apară-n colecție, ca nu cumva să rămână pe dinafară). A fost singura modalitate clară de protest față de editoriadă (cărți scoase pe sub mână, fără contracte și distribuție). N-am așteptat nimic de pe urma acelui proiect, dar cred că-n istoria literară aceste carnete valorează mai mult decât enșpe proiecte finanțate din sponsorizări suspecte sau bani publici. Nici măcar unul dintre scriitorii dragi nu s-a gândit că aceste serii pot intra în atenția ICR-ului sau a altor forumuri/platforme de reprezentare internațională. Lipsă se viziune, coterii, chiar nu vreau să-mi aduc aminte. Răzvrătit n-am de ce să fiu. Doar m-am delimitat mereu de piraterie, prostie și impostură.
– Mai ești „anti-sistem” cum declarai în urmă cu un an și ceva?
– Sunt propriul meu sistem literar. Vor supăra pe mulți, dar lucrurile făcute n-au venit întâmplător și nici n-au sărit trepte. Voi vorbi despre asta când va veni vremea.
– Cum impui autorii pe care-i publici?
– Autorii se impun singuri. Mă interesează doar cărțile pe care mi le încredințează. Nu suntem o editură de autori, ci de cărți. Cât timp avem cartea în grijă, ne ocupăm cum știm mai bine de ea. Pagină de carte pe site, acces în librăriile corecte (și care plătesc facturile!), evenimente. Altfel, autorii poate că au mereu ceva de reproșat, dar nu fac nimic în concret. N-am văzut pe nimeni să protesteze la adresa rabatului cerut de librării, n-am văzut reacții clare când vine vorba de cenzură, găștile de reprezentare națională și internațională, n-am văzut pe unul să se ridice de la masă și să spună la un festival de poezie că… merita și CDPL-ul să fie cu un stand acolo. Nu c-am cere cazare, masă sau transport. Am și dona cărți, dar prostia și coteria sunt afaceri naționale. Dar țin la autori, ca și la cărți. Doar că nu vreau să fiu prieten cu nimeni. Mai bine să ne facem treaba cum știm mai bine și să avem discuții decât să-mi pierd un prieten pentru un afiș sau o lansare. Mulți nu-nțeleg prea bine ce-nseamnă o carte, chit că pare ceva foarte simplu. De-asta nici n-avem o industrie sănătoasă.
– Ai fondat (nu singur) revista „Pana mea”. De ce a dispărut?
– „Pana mea” a fost un proiect realizat împreună cu Cosmin Ciotloș, Oana Cătălina Ninu și Stoian G. Bogdan. E adevărat că rolul meu era cumva de redactor-șef, deși ideea mea era de antrenor, deci puneam echipa-n teren. Am vrut să fie un proiect care să lege fracturismul (prin paginarea realizată la primele două numere de Marius Ianuș) de un fel de revistă literară pe care-l doream. Revista n-a făcut compromisuri, a fost un reper la vremea ei și a murit pentru că m-am dus, din lipsă de orice job, la Observator cultural. Cum puteam să mai fac o revistă nișată când m-am dus la una de top?
– Ai fost și ești foarte activ pe bloguri, chaturi, cenacluri etc, ai promovat varii proiecte de poezie, cu deosebire ale scriitorilor tineri. Consideri că e o cale mai bună de pătrundere a lor în literatură?
– Am fost pe bloguri când ele erau hulite (am și păstrat niște contre cu actuali bloggeri care pe-atunci ironizau blogul), am făcut experimentul blogului Norei Iuga, da, am tot postat în on-line. N-aș vrea să dau sfaturi, fiecare se descurcă cum poate.
– Ce e carcateristic generației literare din care faci parte, nu se știe și vrei să se recunoască mai repede?
– Nu știu, țin la ideea de generație 2000, dar nu mă încadrez într-o generație.
– Ai răspuns mai demult într-un interviu că „se poate trăi la limită din scris, dacă totul e corect susținut”. Mai crezi așa ceva?
– Sunt absolut convins că dacă s-ar face ordine și ar ieși pe tușă pseudoscriitorii (din toate generațiile), editorii închipuiți și managerii infatuați, puținii scriitori români care au ceva de scris ar putea trăi lejer. Doar se-apropie 2021, vor fi din ce în ce mai mulți bani de spălat.
– Cum au apărut și ce înseamnă Festivalurile lunare pe care le organizezi la faimosul Club A? CDLP Fest are mai bine de trei ani. Până și „Ziarului de duminică” i s-a consacrat o ediție în 2014.
– CDPL FEST-ul e o formă de eveniment care nu pune accent pe ritualul de cenaclu sau nu se vrea un club de lectură de conjunctură. E o formulă în care istoria literară joacă rolul cel mai important. Aici se spun istorii de edituri, publicații, se fac lecturi, e, cu toată modestia, mai mult decât se vede acum.