Un culoar aglomerat și slab luminat/ de Alex Goldiș

“Noapte bună, copii!” (Polirom, Iași, 2010), recentul roman al lui Radu Pavel Gheo, este, alături de “Rădăcina de bucsau” al lui O. Nimigean, cea mai plăcută surpriză editorială a anului trecut. Dincolo de saltul valoric față de cărțile anterioare, la ambii avem de a face cu o vădită recalibrare a propriului scris. Ultimul devine, dintr-un poet livresc și ludic, cel mai convingător prozator minimalist din ultimii ani (deși cu destule deschideri metafizice), asimilabil mai degrabă marilor reușite ale Noului Val de cinematografie românească decât mizerabilismului fad practicat de mai tânăra promoție.

Într-un mod asemănător, aproape nimic nu-l recomanda pe autorul atât de inteligentelor tablete despre moravurile cotidiene românești sau pe ludicul SF-ist din “Fairia” drept un prozator de cursă lungă, capabil să întrețină, fără alunecări stilistice și fără redundanțe, un roman de 500 de pagini. Ce-i drept, măcar în punctul de plecare, Radu Pavel Gheo nu se îndepărtează prea mult de la tematica “românismelor” de tot soiul. Căci romanul e o radiografie a societății românești de-a lungul a trei decenii – firele narațiunii pornesc în 1978 și se opresc abia în 2008. S-ar putea spune că “Noapte bună, copii!” e chiar un roman-frescă, dacă sintagma n-ar presupune o anumită acumulare logică și totalizatoare. Or, ceea ce impresionează din start la prozator e capacitatea de a cuprinde, în mici detalii aparent anodine, semnificația integrală a unei epoci. Un acut simț social și o inteligență miniaturală ieșită din comun îl fac pe Radu Pavel Gheo capabil să reconstituie, pornind de la marca unui produs, de la un tic lingvistic sau de la o piesă de îmbrăcăminte, Weltanschauung-ul unei perioade. Astfel încât, deși romanul e compus din scene independente, care nu respectă cronologia reală a evenimentelor, sensul întreg al unei etape din istoria recentă a României e întotdeauna prezent. Multe sunt detaliile “istorice” care dau farmec și culoare narațiunii lui Gheo. În relieful poveștii unui grup de prieteni, urmăriți din prima copilărie până la maturizarea completă, prozatorul recompune cu precizie datele esențiale ale unui comunism retro. Și asta pentru că reperele exterioare ale celor patru copii nu sunt luate din imediatul cotidian al întunecatului deceniu nouă, ci dintr-un Dincolo mereu râvnit și apropriat pe bucăți. Marius, Paulică, Cristina și Leo trăiesc în universul compensatoriu al divertismentului occidental. Muzica din Vest, campionatul mondial de fotbal sau, ceva mai târziu, țigările și filmele porno sunt cu atât mai pregnante în mecanismul dorinței cu cât sunt mai greu accesibile. Rarele momente de acces la obiectul visat devin, astfel, adevărate evenimente ale formării. Nu întâmplător, ritualurile de inițiere din copilărie sau adolescență sunt legate de activități precum ascultatul unui top de muzică străină la un post de peste graniță sau vizionatul unui “film Din Ăla” la o televiziune sârbească. Excelent sunt gestionate lungile episoade care au în centru cele două activități “sacre” în formarea copilului comunist. Pe soundtrack-ul topului Hit Diskomer, Marius și Paulică își descoperă primele instincte erotice aproape concomitent cu primele dezamăgiri: pe de o parte, Cristina este atrasă de un anume Leo (devenit automat în conștiința băieților “Leo pulii”), pe de altă parte, maturizarea ei bruscă începe s-o facă inaccesibilă celor doi puști. Mare prozator e Radu Pavel Gheo în paginile despre psihologia infantilă, cu atât mai mult cu cât ea nu e refăcută pornind de la pasaje introspective – foarte riscante în astfel de cazuri -, ci de la reacțiile copiilor la obiectele și evenimentele din jur. Desele dialoguri dintre Marius, Paulică, Cristina sau Leo sunt încărcate, dincolo de ușurătatea inerentă vârstei, de o gamă de emoții dintre cele mai variate, de la bună-dispoziție sau euforie inconștientă, până la teamă, spirit de concurență, gelozie, nevoia de a epata, plăcerea autoiluzionării etc. Ceea ce părea la început o narațiune despre copilăria în comunism începe să se dezvolte, în romanul lui Gheo, într-o poveste despre pierderea inocenței în general. Teicova, mica localitate de pe granița cu Iugoslavia, e un spațiu utopic nu numai pentru că permite deschiderea spre lumea largă (“obiectele inițiatice” occidentale sunt, cât de cât, accesibile aici) sau pentru că ilustrează o mică derogare de la ideologia constrângătoare a totalitarismului, ci mai ales pentru că reprezintă tărâmul aproape magic de întâlnire a celor patru prieteni. Un fel de realitate paralelă, pe care Marius, Paulică, Cristina sau Leo o descoperă doar în vacanțe, dincolo de viața separată a fiecăruia: “E ceva ce face parte din teritoriul privilegiat și efemer al copilăriei și adolescenței: ai senzația că găsești prieteni peste tot și de fiecare dată când te rupi de un grup ca să te duci la altul (de la Teicova la Timișoara sau Oravița sau invers), uiți de grupul deja părăsit, îl lași în urmă, știind însă că el așteaptă undeva, suspendat în timp, ca să te reîntorci la el. Și de fiecare dată când o faci, totul e la fel ca înainte, ca și cum despărțirea sau plecarea nici nu s-ar fi întâmplat”. O lume fără cusur, pe care Gheo n-o cosmetizează deloc. Căci entuziasmele și fascinațiile copilăriei sunt bântuite permanent de spaime și amenințări mai mult sau mai puțin reale. Atracția pentru Dincolo, fie că e vorba de supralumea din cărțile SF citite de Paulică sau doar de realitatea plină de culori a Occidentului, își găsește un balans perfect în frica de Omul Negru sau de fantoma lui Ginuțu (tânăr sinucigaș din motive de amor nefericit). De mare potențial simbolic, deși prozatorul nu părăsește nicio clipă cadrul strict al amănuntelor realiste, e și pasajul în care atracția celor trei prieteni față de cămăruța părăsită a căminului sătesc se răstoarnă enigmatic în coșmarul – autoindus? – urmăririi de un monstru nevăzut. Echilibrul utopic dintre Bine și Rău înclină decisiv în favoarea ultimului doar odată cu maturizarea completă. Nu atât episodul încercării eșuate de a trece ilegal granița către Vest, când Leo, Marius și Cristina sunt bătuți și batjocoriți de oficialități, dă măsura ratării, cât înstrăinarea fiecăruia de grupul fondator. O înstrăinare cu atât mai bizară cu cât fiecare dintre ei își vede visul cu ochii. Leo, Cristina și Marius ajung să experimenteze pe cont propriu the American dream, ba ultimul își cumpără și Chevrolette-ul roșu mult râvnit, în timp ce Paul Găitan se afirmă drept unul dintre scriitorii de vârf ai Iașului. Ratarea e, în fiecare caz, cu atât mai spectaculoasă, cu cât ea se insinuează în mijlocul reușitei: Cristina ajunge actriță, însă doar în industria pornografiei, Marius devine om de afaceri de succes, însă face o fixație morbidă pentru imaginea prietenei din copilărie în filme “De Alea”, în timp ce Paul se integrează fără probleme în coteriile mediocrităților din provincie. Sigur că, rezumat astfel, romanul pare tezist și previzibil. Doar că Radu Pavel Gheo îi atașează un sâmbure simbolic și o construcție originală. Metafora centrală a maturizării e figurată în extrem de puternica imagine a unui tunel aglomerat în care individul se simte cu atât mai înstrăinat de ceilalți cu cât e mai aproape de ei: “Schimbarea s-ar fi petrecut oricum, fiindcă începuse de câțiva ani, numai că în mod normal s-ar fi desfășurat încetul cu încetul, așa cum li se întâmplă tuturor oamenilor, fără ca ei să bage de seamă. Mergi înainte în viață ca printr-un culoar aglomerat și slab luminat, unde mulțimea strânsă în jurul tău se îndeasă, te împinge, te obligă să înaintezi, să-ți faci și tu loc iar când încerci să te oprești o clipă și să te uiți în jur, atâta cât poți vedea în semiobscuritate, îți dai seama că prietenii tăi s-au îndepărtat ori s-au pierdut de tine, au ajuns undeva mai în față, au rămas mai în urmă – nu întotdeauna, dar mai mereu -, pe unii îi mai vezi, pe alții nu, îi strigi ori te strigă, vă apropiați pentru câteva momente, apoi vă depărtați iar […]”. Construcția fragmentată, cu coborâri și urcări surprinzătoare pe scara evoluției poveștii contribuie, pe de o parte, la accentuarea senzației de înstrăinare dintre personaje, care par să se redescopere reciproc la fiecare etapă nouă. Pe de altă parte, progresul înstrăinării prin maturizare e întrerupt permanent de intercalarea momentelor privilegiate din copilărie. Evoluția irepresibilă spre Răul final, evidentă în destinul personajelor, e nuanțată de logica superioară a narațiunii. După cum presimțirea Răului bântuia jocurile copilăriei, amintirile scenelor de la Teicova vin să însenineze coșmarul maturității. Excelentă e ideea reluării aproape mot-à-mot a unui capitol (cu pretextul că ar prezenta perspectiva diferită a lui Marius de cea a lui Paulică) nu numai pentru că potențează simbolic scena, ci și pentru că insistă asupra perspectivei unice, monolitice, a copilului. Doar în copilărie e posibilă o identificare atât de radicală cu celălalt, încât inflexiunile limbajului dispar și ele în totalitate. Toate aceste substraturi fac din “Noapte bună, copii!” un roman suficient de complex pentru a consacra, singur, un prozator puternic al literaturii române actuale. Alex Goldiș (n. 26 aprilie 1982, Arad) – critic și istoric literar, redactor al revistelor Cultura și Vatra. Doctor în filologie al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. A publicat aproximativ 150 de cronici literare și eseuri în: Cultura, Vatra, Bucureștiul cultural, Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumele colective: Horea Poenar (coord.), Dicționar Echinox, 2004; Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; Sanda Cordoș (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009.