Stiati ca in Anglia, in 2005, sunt in voga brazii de Craciun negri? Potrivit specialistilor in design interior, ambientele contemporane minimaliste, in tonuri de alb si negru, nu mai suporta verdele strident al exemplarelor clasice. Totusi, dupa toate semnele, si anul acesta va fi, pentru englezul de rand, ca si cei anteriori: aceleasi zeci de felicitari pe care fiecare familie le trimite cunostintelor si prietenilor; aceiasi Mosi din beculete colorate care impodobesc casele; acelasi cracker la pranzul de Craciun, un tub de carton colorat pe care fiecare comesean il va deschide cu un poc! si in care va gasi o jucarie, o ghicitoare si o coroana de hartie ce trebuie purtata in timpul mesei, in amintirea celor trei Crai de la Rasarit; aceleasi mince pies si Christmas pudding la desert – traditionalul amestec de aluat, fructe uscate si mirodenii; aceeasi Boxing Day (a doua zi de Craciun cand, cu 800 de ani in urma, se imparteau cutii cu pomeni pentru saraci), cu obisnuita si, mai nou, controversata vanatoare de vulpi. Acelasi brad verde. Iar pentru amatorii de teatru, aceeasi mini-stagiune a Pantomimelor: cantece, dans, glume socio-politice si deocheate, participarea publicului.
Pentru majoritatea englezilor, Craciunul nu mai are semnificatie religioasa. Este un prilej de cumparaturi, ospete si distractie. Vizionarea unei Pantomime face si ea parte din ritualul laic. Luata, insa, pe cont propriu este un fenomen teatral foarte interesant.
Britanicii se mandresc cu faptul ca ceea ce ei numesc Pantomime, sau panto, exista doar pe insula. Este un gen de teatru, in prezent asociat cu Craciunul si Anul Nou, care povesteste un basm popular precum Cenusareasa, Frumoasa adormita etc. unui public format in special din copii, pe structura epica a luptei dintre bine si rau. Interactiunea dintre spectatori si personaje este obligatorie. Sala, de la mic la mare, aproba si dezaproba, huiduie, fluiera sau incurajeaza, intra in dialog cu actorii, striga in cor “It”s behind you!”, atunci cand un erou distrat nu reuseste sa-l vada pe altul, da indicatii, mai ceva ca pe vremea lui Shakespeare.
Desi se spune ca la originea Pantomimei se afla, nici mai mult, nici mai putin, sarbatoarea romana a Saturnaliilor, cu care are in comun travestirile si amplasarea in miez de iarna, commedia dell”arte este, se pare, genul care a influentat-o cel mai mult. Personajele Pantomimei sunt fixe si au evoluat din caractere precum Arlecchino, Colombina, Pantalone etc., subiectul aduce cu intrigile amoroase ale commediei (adica, dupa multe accidente, povestea se termina fericit), iar combinatia de muzica, tumbe, clovnerii, replici ascutite si ras este nelipsita. Denumirea de Pantomima si popularitatea ei in Anglia dateaza din secolul 18. Atunci au fost “batuti in cuie” protagonistul, un baiat idealist care trece prin diverse peripetii, personajul negativ, care vrea sa strice ordinea initiala, si personajul feminin Dame (Madama), o batrana cocheta jucata aproape invariabil de un barbat in varsta si mereu in centrul atentiei, pentru ca este grosolana, extravaganta si… vrea sa se marite. Aceste tipuri nu lipsesc din nici un scenariu, fie el Jack si vrejul de fasole, Aladdin sau altceva. In secolul 18, erau intrupate de cei mai mari actori comici ai vremii.
Din pacate, intre timp, gloria de altadata s-a cam risipit. Multimile galagioase de parinti si copii, avizi de amuzament in luna lui decembrie, sunt primite cu montari care lasa foarte mult de dorit. Ca atare, Pantomimele au ajuns sa fie poreclite recent, intr-un articol din The Guardian, un echivalent teatral al fast-food-ului, circ de calitate indoielnica, lipsit de subtilitate si de gust. Au devenit predominant comert si mai putin arta. Amuzament pentru mase care vor destindere si carora li se da intocmai ce poftesc. Nimic mai mult.
Rasfoind repertoriile teatrelor in cautarea unei Pantomime care sa merite efortul, in decembrie 2005, am descoperit doua variante scenice moderne ale povestii Aladdin si lampa fermecata (ce se joaca, dupa nenumarate adaptari, inca din 1788): la Richmond Theatre, in regia lui Christopher Biggins, care “ocupa” si rolul principal, si la The Old Vic, in regia lui Sean Mathias, cu Sir Ian McKellen ca protagonist. Am decis sa le vad pe amandoua, pentru ca promiteau sa ofere doua perspective diferite: o Pantomima tipica, construita in jurul personajului Dame al lui Biggins, actor care joaca mai ales in comedii si varieté-uri si e prezent in Pantomime de peste 25 de ani, versus o reprezentatie mai elitista, avand in Dame un actor aflat doar la a treia Pantomima si care e celebru pentru aparitiile sale in numeroase spectacole shakespeariene.
Faptul ca un actor ca McKellen apare intr-o Pantomima reprezinta o usoara revolutionare a genului, asa cum se desfasoara el in ultimii ani. McKellen aduce cu sine experienta din zona “serioasa” a teatrului si faptul ca, dupa cum marturiseste, a incercat o viata intreaga sa construiasca personaje diferite, de la un rol la altul, in timp ce Pantomima se bazeaza deseori pe aducerea in prim-plan a unor actori ce reprezinta ei insisi un singur personaj pe care l-au jucat toata cariera.
Contrastul dintre cele doua montari este, de fapt, plin de speranta pentru viitorul Pantomimei. Aceeasi poveste de baza si aceleasi personaje, dar, pe de o parte – la Richmond Theatre -, un scenariu cam incoerent, menit sa starneasca hohotede ras in chip ieftin, iar, pe de alta parte – la The Old Vic -, un text amuzant, picant, insa fara “burti” crescute doar de dragul succesului la public. Pe de o parte, Christopher Biggins, un Dame din topor; Biggins pare sa nu-si fi iesit din propria piele nici dupa zeci de ani petrecuti in pielea aceluiasi personaj: glumeste cu fata catre public si i se uita drept in ochi, ca un actor de music-hall de mana a doua. Pe de alta parte, Sir Ian McKellen, histrion de mare clasa, rade, canta si danseaza intr-un iures ametitor. Dame, sau Widow Twankey, pe numele ei din Aladdin, nu este doar un barbat in travesti sau McKellen imbracat in Dame, ci o lume cu totul noua, un personaj care urmareste coordonatele standard, dar le depaseste cu mult. Madama lui iti ia ochii si iti fura inima, pe masura ce trece timpul. Micile ei drame induioseaza, nu frizeaza ridicolul. Ca si Biggins, McKellen schimba nenumarate costume, insa (si datorita inspiratului designer Mark Bouman) o face cu gratie si eleganta. De la prima scena, cand apare in mantou mov, “asortat” cu manusi roz si pantofi/posetuta verde, pana la ultima, care-l aduce pe scena intr-un costum stralucitor, cu fireturi argintii si aurii, de o extraordinara feminitate, uiti ca in spatele acestor ipostaze se afla un barbat de 65 de ani, cu nas mare si usoara chelie.
Craciunul englezesc, in compania unei Pantomime de calitate, precum cea de la The Old Vic, nu este cu nimic mai bun, nu-si depaseste conditia de sarbatoare golita de sensul initial. Aduce, totusi, speranta ca acest gen foarte vechi nu se va pierde si ca, macar din punct de vedere teatral, lucrurile stau rezonabil.