În urmă cu vreo lună, la Librăria Mihail Sadoveanu din București, a avut loc evenimentul de lansare a volumelor „Balurile” („Balul de la carnavalul dogelui venețian” și „Balul de pe goeleta piratului orb”), „Evenția Mihăescu, tratatul dumneaei de călătorie exotică la ceasul nunții sale dintr-un secol revolut, romanț” și a romanului „Au înflorit iar vișinii și merii” – toate apărute la Editura Muzeul Literaturii Române, două în 2014, celelalte două în 2015. Din Virgil Tănase aceeași editură mai publicase „Scrisori despre literatură și teatru”. Acum mai bine de zece ani Editura Allfa lansase romanul „Zoia”. Iar între timp, la „Adevărul” ieșise se piață, cu câțiva ani în urmă, „Leapșa pe murite”, cartea-confesiune despre relațiile autorului cu Securitatea, plecarea din România, fuga de asasinii care îl voiau mort, cartea care a stârnit, firesc, un val de comentarii. Și cam atât. Puținii care știau talentul lui Virgil Tănase, despre apartenența sa la grupul oniric, de care continuă să nu se distanțeze, despre admirabila sa capacitate de a realiza monografii de succes ale unor mari oameni (Dostoievki, Cehov, Camus, Saint Exupery, Sf. Francisc) și în general despre activitatea sa literară, nu civică, simțeau o frustrare că scrierile sale nu se găsesc și în românește. Chiar dacă toată lumea acceptă că e un autor incomod. Editura Muzeul Literaturii Române (care a anunțat, prin directorul ei, că va continua acest proiect) are un merit de necontestat cu această ispravă literară – în mod cert impulsionată și de acad. Eugen Simion care, la lansarea amintită, își declara aprecierea față de scriitorul româno-francez și nu evita să spună că, de fiecare dată când merge la Paris, îi face plăcere să vadă și să stea îndelung doar cu doi oameni – Dumitru Țepeneag și Virgil Tănase.
Despre desantul din urmă cu o lună scriem în acest moment.
Cine este Virgil Tănase (pentru cei care nu-l știu)? S-a născut pe 16 iulie 1945, la Galați. A studiat filologia la Universitatea din București și, mai apoi, regia de teatru. În 1976, i-a apărut primul roman, Portrait d’homme â la faux dans un paysage marin, la Paris, unde s-a stabilit cu familia un an mai târziu. A protestat în dese rânduri împotriva regimului comunist, în special în timpul vizitei lui Nicolae Ceaușescu la Paris. După ce a publicat într-o revistă pariziană un amplu pamflet, intitulat „Ceaușescu I, rege comunist”, Securitatea a pus la cale un plan de asasinare a sa și a lui Paul Goma. Povestea tentativei de asasinat face subiectul volumului de memorii Leapșa pe murite și al filmului Afacerea Tănase, de Liviu Tofan, în regia lui Ionuț Teianu. La Paris, continuă să publice romane, piese de teatru, cărți biografice și să regizeze piese de teatru. În 1987 a fost distins cu Ordinul Artelor și Literelor din Franța, în 1998 a primit Premiul pentru Dramaturgie al Academiei Române, iar în 2004, Premiul de Literatură al Uniunii Latine. Volumul Leapșa pe murite a fost distins în 2012 cu Premiul „Șerban Cioculescu” pentru memorialistică al Muzeului Național al Literaturii Române.
Cum apare Virgil Tănase din cele patru cărți?
Înainte de toate, ne aflăm în fața unei literaturi sofisticate, livrești, atipice. Într-un cuvânt – interesante. Chiar dacă cele patru volume sunt diferite între ele, se simte autorul unic. „Au înflorit iar vișinii și merii” e într-o măsură un roman experimental, care basculează între oniric și realism. Două părți mari par să-și răspundă una alteia, ca într-un joc de oglinzi, una petrecându-se în Occident, alta în țările din Est, în decenii diferite. E vorba și de istoria mare, dar și de istoria mică, destinul unor oameni. O proză în mare măsură fragmentată, în care se schimbă frecvent unghiurile de abordare, personajele care vorbesc sau despre care se vorbește, timpii în care se petrec cele povestite. Cititorul, e de părere Virgil Tănase, ar trebuie să continue acțiunea cu istoria proprie, Tănase vrea ca cititorul să-și descopere forța de creație.
„Evenția Mihăescu” e și mai greu de rezumat (oricum n-am face-o cu niciuna dintre cărțile despre care vorbim în această rubrică), în și mai mare măsură „experimental”, cu acțiune care basculează între oniric și realism. „O narațiune programatic, obstinat haotică – scrie Eugen Simion – și, în interior, un număr impresionant de mici scene lucrate cu abilitate de un meseriaș de clasă.”
Cele două „Baluri” au fost comandate de Editura Gallimard, sunt cărți surprinzătoare pentru copii. Eroul adolescent îl sfidează pe profesorul care în mod cert e Diavolul însuși, se ascunde pe o insulă, unde descoperă, firește, o comoară; în cealaltă, apar un conte decăzut, fiica sa căsătorită cu un pictor venețian, un diamant superb și multe aventuri. Toate pline de umor și rocambolesc.
Virgil Tănase e nu doar un scriitor despre care e greu să vorbești/scrii, pentru că e greu de încadrat în anumite tipare, dar e și o personalitate eretică în literatură, așa cum a fost și în viața de fiecare zi, la noi sau în exil. Nu s-a dezmințit. Partiturile sale scriitoricești sunt, aproape întotdeauna, simfonice, de multe ori derutante, cu pasaje care par poeme onirice, cu flashuri ale memoriei la care trebuie să fii foarte atent pentru a le înțelege.
Poate din aceste motive – desigur și multe altele – se scrie foarte puțin despre Virgil Tănase; Paul Cernat spunea, la lansările amintite, că ar fi vorba de o „tăcere asurzitoare”. Probabil lucrurile nu se vor schimba curând. În ceea ce-l privește pe cititor, mulți vor abandona, neobișnuiți cu genul acesta de scriere, pe care-l vor socoti prea complicat din moment ce le solicită enorm atenția. Dar vor pierde.
Virgil Tănase și-a tradus singur cărțile. De fapt, declară că le-a rescris: „Pastișez ce-a spus autorul și rescriu în altă limbă. Rescriu complet în română.” Iată un exemplu de stil: „Vedeți dumneavoastră, moartea unui om, și numai ea, este o catastrofă nu numai pentru cel care moare, dar și pentru întreaga zămislire. Am convingerea că, prin această distrugere, firea pierde de fiecare dată ceva absolut unic. Îmi spun că, dacă într-adevăr omul este rotița unei mașinării perfecte, aceasta ar trebui să recupereze, după moarte, unicitatea fiecărui individ. În ceea ce mă privește, nu pot să-mi închipui că n-ar fi așa – și încep să cred în fantome, în strigoi, în vampiri și în tot soiul de făpturi imateriale care, într-un anume fel, sunt pentru univers ceea ce sunt cromozomii pentru lumea vie: mesageri indestructibili, destinați să traverseze epocile și formele, ca să ducă spre cine știe ce liman depărtat mesajul cuiva care se slujește de noi, de specia noastră, ca de o sticlă aruncată-n mare… Da, bine, știu că un medic, altfel spus un om de știință, n-are voie să vorbească așa! De altfel, nu rareori mi se-ntâmplă să bag de seamă că-n sinea mea pun la îndoială existența unei asemenea ceasornicării inteligente, mulțumindu-mă să presupun că viața noastră nu este decât un neîncetat efort de a ne sustrage din ordinea naturală, fiecare dintre noi constituindu-se om prin înverșunarea de-a fi unic, de neînlocuit, o individualitate ireductibilă.” (din „Au înflorit iar vișinii și merii”)