Pseudo-Kynegetikós (1874) pare să fi fost una dintre scrierile cu cea mai spectaculoasă posteritate, stârnind de-a lungul vremii numeroase perplexități, contestări vehemente dar și exaltări fără sens, adeseori, trebuie s-o spunem, spre rușinea multor exegeți de prestigiu. Nedorind să îngroșăm, la rândul nostru, rândul lectorilor apteri, ironizați de Odobescu în propriul text (înaintea sa, Budai-Deleanu a imaginat o adevărată comedie a erorilor critice în subsolul Țiaganiadei), se cuvine să abordăm “talmeș balmeșul” erudit și doct din “falsul tratat” cu precauție, fără aroganța comentatorului atoateștiutor, gata oricând să găsească explicații și să ofere soluții. Lectura cea mai potrivită ni s-a părut a fi una integratoare, larg contextualizantă (și “științifică”, și “estetică”), cu frecvente incursiuni în istoria unor genuri și forme de artă, în istoria literaturii, muzicii, picturii, dar și în biografia scriitorului, surprins în propriul text în postura unui promeneur ce călătorește cu gândul și cu imaginația “autour de sa chambre”, captiv în propria bibliotecă.
De altfel, eseul odobescian reține ca într-o oglindă imaginea personalității autorului – nu întâmplător, Odobescu atribuie scrisului, actului de a scrie (nu “operei” ca obiect estetic de sine stătător), un sens existențial și estetic deopotrivă, de îndeletnicire epicureic-contemplativă, fără finalitate practică. Altfel spus, asemeni voiajurilor imaginare, scrisul constituie pentru Odobescu un scop, nu un mijloc (în vederea edificării unor eventuale “cărți”), iar erudiția – o nobilă inutilitate, de colecționar predispus la visare. Din acest motiv, modernii l-au receptat ca pe un fin eseist – eseismul fiind, în opinia celor mai avizați cercetători ai fenomenului (Adorno, Lukács, Bruno Berger ș.a.), o formă de gândire, de discurs și de existență specifică noii sensibilități (de secol XX, adică), caracterizată prin fragmentarism, ironie, experimentalism ș.a.m.d. Ca atare, nedesăvârșirea (vieții și operei, deopotrivă) nu trebuie înțeleasă drept o expresie a ratării și a eșecului, cum au crezut unii comentatori exigenți din zilele noastre, orbiți de criteriul eficienței. Imperfecțiunea asumată (insist: asumată!) a unei asemenea opere, mereu în stare de proiect (în Istoria călinescianăOdobescu e portretizat ca un epicureu și un diletant superior, care și-ar fi tapetat pereții biroului cu planurile viitoarelor sale lucrări – niciodată începute), imperfecțiunea rezumă, de fapt, o întreagă estetică, formulată în Pseudo-Kynegetikós explicit, chiar dacă indirect, cu mijloacele alegoriei. Lectura în cheie alegorică presupune însă abordarea textului ca entitate organică, riguros structurată, ca parodie sau replică polemică la adresa “tratatului” elaborat de academicianul Cornescu (chiar dacă “fals”, tratatul tot “tratat” rămâne), narațiune savant orchestrată (și nu mixtură aleatorie, “talmeș balmeș” fără cap și coadă), autobiografie spirituală, în fine, o operă de orfevru, în care nimic nu este întâmplător.Câteva precizări mi se par, pe moment, necesare. Printre contemporanii săi, Odobescu făcea figură de mare erudit, de savant poliglot, specialist în arheologie și critica de artă, cu un prestigiu intelectual imens ce i-a adus onoruri academice, asigurându-i totodată mijloacele necesare unui trai îndestulat – e drept, nesatisfăcătoare pentru pretențiile exorbitante ale aristocratului care, ne spun biografii, a fost toată viața hăituit de creditori, ca un veritabil personaj balzacian. Desfășurându-se monoton, “fără evenimente, așa cum se cuvine unui om de rasă” (Călinescu dixit!), existența scriitorului a lăsat totuși impresia că ar fi mai palpitantă, literar vorbind (Lovinescu intenționa să compună o biografie romanțată avându-l pe Odobescu drept protagonist), decât literatura lui, aproape complet ignorată în epocă: nuvelele istorice păreau a continua, cu minime ajustări, pe Negruzzi, iar memorialistica, hrănită de emoții preponderent estetice, n-avea cum să ajungă la inima simplă a publicului larg. Cu atât mai puțin puteau să-i aducă gloria literară scrisorile (acestea, în treacăt fie spus, alcătuiesc un corpus impresionant, mărturisind vocația clasică a autorului care și-a pus geniul în viață, redactând zilnic epistole fără a avea senzația că ar irosi în vreun fel timpul destinat creației). Cauza insuccesului se va fi datorat, în mare măsură, incapacității de a imagina personaje vii, memorabile, ceea ce explică dealtfel predispoziția de a lucra după model, de a interpreta (și nu de a crea efectiv) viața. Oricum, aplicându-i nediferențiat grila realismului mimetic, specifică memorialisticii, literatura lui Odobescu (esențialmente ambiguă, ironică, non-tranzitivă) ieșea în vădit dezavantaj.
Maiorescu însuși, deși remarcă buna calitate a scrierilor lui literare, înclină să-i aprecieze mai mult opera științifică, de erudiție. Mai comprehensiv, Iorga va elogia caracterul sintetic al operei, ce reclamă lectura în monadă, indiferent de gen. Nu la fel de inspirat e Ilarie Chendi, care nu știe unde să-l încadreze pe atipicul scriitor: printre istorici, printre nuveliști, printre arheologi sau printre esteți? Abia în interbelic Odobescu începe să fie receptat și ca scriitor de talent, recunoscându-i-se merite de precursor în multe privințe: Al. Dima sublinia estetismul operei odobesciene, pentru ca Pompiliu Constantinescu și Vl Streinu să considere Pseudo-Kynegetikós primul eseu din literatura română, ultimul critic evidențiind caracterul organic, unitar al textului (“antologia” fiind, din acest motiv, o eroare). Sesizând, mai apoi, asemănarea dintre Pseudo-Kynegetikós și Istoria arheologiei, C. Damianovici atrăgea atenția asupra organicității întregii opere, modelată de același spirit ironic și de un “impresionism științific” sui generis, specific scrisului odobescian. Astfel că, de unde inițial fusese apreciat doar ca savant, Odobescu începe să fie prețuit în posteritate numai ca scriitor. “Știința” specialistului în arheologie devine și ea, cu timpul, literatură. Așa vede lucrurile, de pildă, Călinescu, pentru care Le Trésor de Petrossa e “o epopee senzațională pe ideea fatalității”. Dar același critic, semnalând farmecul “potpourri-ului literar” în care eruditul cărturar “schițează cancanul pe scara rulantă a bibliotecii”, pune la îndoială organicitatea textului și afirmă că Odobescu “bate câmpii cu grație” într-un mod fortuit și nesistematic (“ruperea sistematică a oricărui sistem”).
Exegeții de mai târziu vor opta pentru una dintre cele două modalități de interpretare, în funcție de lectura aplicată textului odobescian (fragmentară sau, dimpotrivă, narativ-alegorică, simbolică etc.). Vom distinge, în consecință, o categorie de critici care, precum Tudor Vianu, admiră excursurile erudite ale cărturarului (umanismul, simțul muzical, romantismul), dar sancționează basmul bisoceanului pe motiv că nu ar avea nici valoare estetică (“lirism exagerat și dulceag”), nici vreo legătură oarecare cu restul. Și pentru Nicolae Manolescu, autorul “falsului tratat” rămâne în primul rând “un reprezentant al postromantismului, al prozei academice și savante”. Deși unele observații l-ar fi putut conduce pe altă pistă de interpretare (criticul vorbește despre “aventura Cărții ce se neagă pe măsură ce se scrie”, despre “protocolul scrierii în care subiectul/ cartea abia se inventează”, despre “dialogul ironic al autorului cu propriul text”, ce prefigurează concomitent “conturul generic al cărții și profilul celui care o scrie”, astfel încât “experiența trăită devine tot una cu judecata estetică” etc.), lipsa de receptivitate față de coerența și unitatea eseului odobescian se vădește în considerațiile negative privind calitatea estetică a basmului (“fals”, “artificial”, “evocator”), perceput ca narațiune autonomă în raport cu întregul (de aceea, probabil, plasează el Pseudo kynegetikos sub Istoria arheologiei, considerată mai reușită “estetic”).Dacă însă Vianu sau Manolescu mai aveau prețuire măcar pentru natura ludică a comentariului erudit, pentru amplele perioade ciceroniene, Mihai Zamfir taxează drept curată impostură atât pretențiile de “savant” ale lui Odobescu (“pseudospecialist”, cu o “cultură inconsistentă”), cât și pe cele de scriitor (lipsa de valoare estetică a operei fiind probată prin judecăți tranșante de genul “basmul bisoceanului e nesărat”, nuvelele având “intrigă aberantă” și “personaje inconsistente” ș.a.m.d.).
Fără a dezaproba neapărat astfel de opinii apăsat negative (ne-am obișnuit să ne tot pierdem iluziile, cu vârsta – dar, atunci, ce ne mai rămâne?), poate că ar fi de dorit să ne apropiem de text cu mai multă sfială, pentru a dialoga nițel cu autorul însuși, în calitate de interpret și de cititor totodată (Ibrăileanu spunea undeva că salvarea criticului stă în tăria lui de a deveni cititor). Trebuie să fim atenți, de bună seamă, la rețeaua de conexiuni dintre diferitele limbaje artistice care se “traduc” unul pe celălalt pentru a vehicula, finalmente, aceleași înțelesuri, descifrabile în cheia alegoriei. Pentru că, dincolo de “talmeș-balmeșul” doct și erudit din “falsul tratat”, e mai mult decât evidentă valoarea estetică a eseului odobescian, relevabilă, ce-i drept, atât într-un anume context istoric, cât și în zilele noastre, când mult mai limpede ne apare intenția didactică a discursului eseistic, modelat din interior de existența unui “principiu narativ”, în măsură să comunice și să facă inteligibile cele mai subtile speculații intelectuale.
În consecință, după cum arta, ca formă simbolică de reprezentare, devine aici “cheia unei lumi altfel anarhice și lipsite de sens” (Mircea Anghelescu), tot astfel basmul bisoceanului deschide o cale de acces către înțelegerea textului, pe care, în fond îl rezumă, cum foarte judicios observase, cândva, Perpessicius. În fapt, nu despre “un rezumat” e vorba (sau despre tehnica “povestirii în ramă”), ci despre traducerea “mesajului” din limbajul sofisticat al artelor și al bibliotecii într-un limbaj alternativ, accesibil oricui, împrumutat graiului și mentalității populare. Nu întâmplător, călătoria în munții Buzăului e singurul voiaj “în natură”, singura vânătoare “reală” la care participă, efectiv, scriitorul-narator. Imersiunea în real are, deci, semnificația unei probe inițiatice. Dar, cum scriitorul rămâne scriitor și la vânătoare, din munții Buzăului el nu “vânează” decât un… basm, care-l vindecă de plăcerea de a mai bate câmpii cu grație și de a vorbi “ca din carte”. De aceea, ultimul capitol (“cel mai plăcut pentru cititor”) mărturisește eșecul asumat al unui scriitor “norocos”, însă plictisit de literatură. Odobescu ar putea spune, îngânându-l pe Montaigne, că scrisul nu e altceva decât o afacere personală, o “încercare” ce-l ajută să rămână gentilom și să devină, poate, mai înțelept, în ciuda “cărturăriei”. Și oare înțelepciunea nu e de găsit mai degrabă în basme decât în cărți sau în muzeele lumii?
Chiar dacă nu suntem pe deplin de acord cu o asemenea interpretare simplificatoare, nu putem să nu remarcăm că predispoziția contemplativă a scriitorului (“un senzual în percepțiile estetice” și “un estet în percepția realului” – Manolescu) transformă vânătoarea (și o dată cu ea: arta, “amorul”) în operă de sugestie. Într-adevăr, pentru “bunul” vânător, mai important decât “vânatul” în sine e ritualul cinegetic, cu gesticulația, decorul și coregrafia caracteristice. “Bunul” vânător nu-i un “fiu al faptei”, pentru că “falsul tratat” odobescian ne învață o mulțime de lucruri, ne învață mai ales cum să ne ferim de a fi vânați, cultivându-ne spiritul, dar nu și cum să vânăm efectiv (pentru asta există manualul academicianului Cornescu). Dincolo de lectura în cheie narativ-alegorică, care a prilejuit toate aceste speculații mai mult sau mai puțin avenite, merită menționată aici și interpretarea propusă într-un studiu din anii ’80 de Doina Curticăpeanu. Profesoara de la Universitatea din Cluj identifica în textul odobescian, din perspectiva lecturii “formelor simbolice”, “o viziune a coexistenței lucrurilor” tradusă printr-o tehnică “neliterară”, “specifică cloisonnée-ului plastic” (e vorba de o procedură de prelucrare a emailului, constând în turnarea acestuia în mici despărțituri metalice, în funcție de motivul decorativ). În palimpsestul eseului odobescian exegeta întrezărește simbolul crengii de aur, înțeles ca un fel de scriitură originară păstrată intactă, indiferent de adaosurile succesive. Creanga de aur devine astfel un semn “al duratei instituite prin artă”, făcând ca operele de artă să fie “simultane” iar scriitorii “contemporani”.
Scurt spus, Pseudo Kynegetikos e de fapt un eseu ce se revendică de la o poetică de tip modern, mizând pe reflexivitate și nu pe transparența mimetică a discursului memorialistic. De aici și semantismul polivalent, de o ambiguitate provocatoare, care stârnește demonul comentariului, sugerând, totodată, și inutilitatea oricărei interpretări posibile. Eseul odobescian ar fi, așadar, o operă de tip work in progress, pentru că nu vizează un orizont de semnificații anume, elucidabile prin travaliu hermeneutic (“conținutul” rămâne indiferent, câtă vreme interpretările ajung să se anuleze una pe cealaltă). “Subiectul” eseului pare să fie mai curând procesul de constituire a sensului – de unde și tematizarea actului creator, și asumarea subiectivă a discursului ca formă sui generis de confesiune. Încălcând deliberat principiile logicii cauzale sau finaliste, autorul “falsului tratat” parodiază, de fapt, clișeele tratatului academic, maniera silogistică de argumentare, în numele bunului plac și al libertății propriei fantezii. Așa se explică jocul livresc, asumat ca spațiu de reconfigurare literară a discursului științific, dar și ca loc de refugiu odihnitor. Din acest motiv, opțiunea pentru un anumit tip de interpretare, oricare ar fi acesta, se dovedește total inadecvată. Pentru că Odobescu nu ne încurajează să-i “descifrăm” textul ca pe o ghicitoare. El ne îndeamnă să-l degustăm pe îndelete, ca pe un vin vechi, lăsându-ne cuceriți de ironia, de ambiguitatea, de incertitudinea, într-un cuvânt, de sugestivitatea infinită a discursului îndrăgostit.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista “Convorbiri literare”; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista “Convorbiri literare”, unde semneaza rubrica “Cerneala simpatica”; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu – de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium – impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.