In prima decada a lunii septembrie 2003, la Bucuresti are loc Sesiunea Anuala a ECA – Comitetul European al Artistilor. Este pentru prima data cand Romania gazduieste un astfel de eveniment la dimensiuni cel putin europene. Faptul este memorabil fie si numai pentru semnificatia sa, ce trimite la un alt eveniment, desfasurat tot la Bucuresti, in 1904: primul Congres european dedicat drepturilor de autor.
Si atunci, si acum, reuniunea privea/priveste unul dintre subiectele esentiale ale raportului arta-societate. Atunci, s-a discutat despre o chestiune referitoare la recunoasterea autenticitatii creatiei artistice si a drepturilor creatorilor in fata fenomenelor de piata, fie aceasta si piata artistica. Acum, subiectul decurge din aceeasi ipostaza a autenticitatii, de aceasta data cu trimitere la ansamblul culturilor nationale. Se va discuta la Bucuresti despre problema globalizarii si, mai ales, despre caile de salvgardare a specificului fiecarei “voci” din acest extraordinar de divers ansamblu cultural pe care il alcatuiesc popoarele umanitatii.
Coorganizatorul acestui eveniment este Alianta Nationala a Uniunilor de Creatori. ANUC este membru fondator al ECA si numarul artistilor pe care ii reprezinta depaseste cifra de 12.000. Pentru o tara de dimensiunile si vocatia Romaniei, cifra este relativ normala, dupa cum absolut normal este si efortul acestei organizatii nu doar de a afirma si apara drepturile creatorilor, ci si de a afirma si apara specificul si capitalul cultural al poporului roman. Organizarea la Bucuresti a acestei sesiuni, care are drept subiect principal atitudinea creatorilor si a administratiilor fata de globalizare, aseaza Romania in normalitate. Este, sau pare ca este, destul de simplu raspunsul la intrebarea daca globalizarii intereselor, comunicatiei si productiei de bunuri materiale trebuie sa-i corespunda si o “globalizare” a culturii. Fiecare dintre procesele globalizante, unanim acceptate, are, la randul sau, influente asupra sferei culturale, unde globalizarea este nu doar un factor negativ, ci, in multe situatii, si un nonsens.
In viitoarea Europa, armatele, banii, bunurile vor fi europene. Doar cultura va ramane nationala, singur semn ale identitatii si al contributiei specifice la istoria si ponderea specifica a europenismului in context global.
Evenimentul de la Bucuresti nu este doar o recunoastere a contributiei romanesti la efortul de conservare si afirmare a identitatii culturale europene, ci si un moment fericit in care Administratia nationala poate observa si intelege care va fi, pe viitor, singura sa ratiune de a fi, ca forma specifica. Fara cultura nationala, orice Administratie se va instala nu prin vot, ci prin licitatie.