Un fir de nisip/ de Adina Crețu

“Demisionez.”
Surpriza administratorului de plajă răzbătea printre buzele întredeschise și prin ochii rotunjiți brusc. Nimeni, niciodată nu s-ar fi așteptat ca Sandy să plece. Plaja din Shaadonga Falls era de neconceput fără el.

De ani și ani de zile Sandy întreținea micuța minune naturală. Îl puteai vedea în fiecare dimineață, la răsărit, pășind atent pe nisipul rece și măturându-l aproape fir cu fir. Nimic urât sau artificial nu deranja armonia acelui loc. Și asta datorită lui Sandy.
În fiecare dimineață, la 4, Sandy își punea cizmele moi, de cauciuc, fără striații pe talpă, își umplea termosul cu fierbințeala cafelei, lua “pieptenul fermecat” – adică peria sa specială pentru nisip -, ofta în pragul casei cu emoție și pornea către plajă.
Cei din Shaadonga Falls l-au considerat inițial nebun și îi aceptau cu multă compasiune prezența în orășel și îndeletnicirea pentru care fusese adus. Au înțeles însă importanța lui și a pasiunii pe care o punea în curățarea plajei. Au înțeles că fără el acel colțișor echilibrat și-ar fi pierdut ușor balansul.

În ziua cu pricina Sandy își exersa dreptul la monotonie. Se trezise la aceeași oră ca-n orice altă dimineață, își spălase cizmele și le încălțase cu băgare de seamă. Își curățase pieptenul și oftase. Oftase cu termosul în mână, savurând cafeaua și mirându-se de răsăritul superb ce i se oferea din nou.
Nu era nimeni pe plajă, desigur, și Sandy se întreba ce vise bântuie acum prin dormitoarele din oraș. Bătea un curent timid, care-i intra printre șuvițele de păr și îi înțepa ușor nările cu mirosul de apă sărată. Totul era perfect, exact așa cum se aștepta să fie.
Pornind din capătul sudic al golfului, Sandy începu să treiere plaja, adunând orice urme de umanitate, orice resturi abandonate de lume, orice dezordine murdară. Acolo unde era nevoie nivela nisipul, asigurându-se că pământul coboară alene în apa agitată.

În fiecare dimineață se strângeau mici grămăjoare de lucruri cândva folositoare, abandonate de foștii proprietari: pahare de cafea, șervețele, câte un colac adormit aproape de linia apei, uneori chiar papuci de copii sau lopățele de nisip colorate. De cele mai multe ori locuitorii din Shaadonga Falls le lăsau în urmă deliberat, pentru că știau cât de mult ține Sandy la ocupația lui și se gândeau că astfel contribuie la satisfacția lui zilnică. Și într-adevăr, nu exista bucurie mai mare pentru Sandy decât să plece în fiecare dimineață de pe plajă știind că a salvat-o din nou și a redat-o, curată, celor ce se bucurau de ea. În special copiii.

Pe lângă obiectele ocazionale strânse cu grijă, cea mai mare parte a eforturilor lui Sandy se concentra asupra perierii nisipului. Avea o ambiție nefirească de-a lăsa plaja fără nicio urmă, ca o cămașă apretată și călcată perfect. Și asta însemna ca nicio dâră de pantof, nicio urmă de talpă, nicio linie de umbrelă târâtă prin nisip să nu rămână după el.
Sandy văzuse multe tălpi imprimate în nisipul ud, de toate formele și mărimile. Nu putea spune că nu-i plac, însă nu simțea că prezența lor e binevenită în acel loc conturat exclusiv de forțele naturii. Uneori chiar număra urmele, încercând să-și dea seama câți oameni veniseră la plajă cu o zi înainte, câți dintre ei erau copii și câți părinți sau tineri indrăgostiți fuseseră acolo. Le urmărea direcția, refăcând în minte pașii lor și modul în care acele picioare își petrecuseră timpul lângă mare. Apoi revenea la principala sa grijă: ștergerea urmelor. Urmele lăsate să se imprime și să se adune aleator aduc întotdeauna haos, își spunea Sandy.

Și poate din cauza asta, a fricii sale de urme, Sandy nu se uita niciodată înapoi. Nu-i plăcea să-și consulte trecutul și i se părea că orice privire peste umăr este o întoarcere la un moment ce a dispărut și care, retrăit, nu putea decât să-l bulverseze.

Se făcuse deja 6 și soarele lumina generos micuța plajă. Sandy era aproape de finalul misiunii zilnice și urmărea o ultimă pereche de tălpi. Erau niște tălpi micuțe, de copil, probabil de fetiță, după cât de ușor atinseseră nisipul. Însă pe cât erau de micuțe, pe atât erau de întortocheate. Și brusc, când Sandy credea că a ajuns la marginea nordică a golfului și putea pleca mulțumit către casă, pașii de fetiță o luară înapoi, către centrul plajei.

Sandy oftă, întristat de perspectiva de-a se întoarce însă cedă conștiinței și urmă traseul micuțelor tălpi.Curând era gata. Își ridică ochii, zâmbind satisfăcut, și-și admiră lucrarea.

O lumină portocalie, tonică, invadase plaja și totul strălucea, în special nisipul îngrijit de Sandy. Se auzeau pescăruși morocănoși învârtindu-se deasupra micului paradis și vuiete molcome ale mării, în mișcarea ei perpetuă.
Și-atunci, și acolo, în mijlocul acestui tablou perfect, Sandy descoperi ceva la care nu se gândise niciodată. Ceva ce îi demolă întregul sens, un adevăr neașteptat și teribil de rece.

Urmele propriilor sale picioare.

Se uită cu ochi goi la cizmele sale și la picioarele sale vinovate din ele. Bău o ultimă gură de cafea din termos, rece, se ridică și porni către administratorul plajei. Exista o singură decizie posibilă.