Recunosc că nu mi-am pus problema cât de mult contează prezența unui spectacol ca „Lacul lebedelor” de Ceaikovski în viața unei comunități urbane. Vizionarea noii producții a Operei Naționale din Iași, înconjurat fiind de o realitate tot mai convulsivă, inclusiv în domeniul artistic, mi-a reconfirmat acea imensă responsabilitate nevăzută pe care managementul unei instituții de cultură o are, de fapt, față de cetățenii respectivului oraș.
…lumina se stinge, iar orchestra începe o muzică binecunoscută care însă are darul de a te substrage realității, deschizând o carte de povești imaginară în care intri, indiferent dacă ești adult sau copil, pentru prima dată la operă sau cu alte multe versiuni deja vizionate ale acestei povești coregrafice.
Cortina se ridică și intri în poveste, cea mai poetică și delicată poveste care definește de fapt stilul clasic al artei coregrafice. Ceva magic se întâmplă, pentru că nu este fetiță pe lumea aceasta care să nu aibă un déjà vu atunci când vede pentru prima dată o balerină/lebădă, iar imaginea acesteia să nu i se fixeze copilului pentru totdeauna ca un ideal de frumusețe, delicatețe și puritate.
De această imagine, de revederea ei, avem nevoie toți… Este imaginea delicatei balerine ridicate în poante, cu brațele sus, alături de care idealul frumuseții masculine, El, Prințul, să vină lansat într-un salt care încremenește clipa… Fără această imagine, ideea de frumos în sensul cel mai nobil nu poate fi completă pentru oamenii mari de mai târziu.
Numai că pentru a convinge pe scenă cu o astfel de poveste este greu, poate cel mai greu. În spatele siluetelor și mișcărilor care țintesc către imponderabilitate se află mii de ore de muncă. În spatele salturilor și al piruetelor se află mușchi de oțel și sunt necesare voințe implacabile ale unor oameni care ard mistuiți de flacăra scenei. Muzica lui Ceaikovski este pe cât de minunată, pe atât de dificil de cântat și de „descoperit”, cu divine solo-uri de vioară și violoncel și minunate partituri solistice la instrumentele de suflat, care însă nu pot purta cu ele publicul decât dacă sunt impecabil executate. Ori toate acestea cer – mai mult, sau la fel ca oricând – ceva mai presus de bani. Cer ambiție!
La Opera din Iași, Beatrice Rancea, directoarea instituției, a reușit să insufle această ambiție tuturor participanților la acest minunat proiect, de la Odette/Odile la mașinisti, nu în ultimul rând aflându-se lângă scenă zi lumină.
Cine asistă la acest spectacol nu va observa probabil nimic din multele reușite care nu mai erau, până nu demult, la îndemâna ansamblului artistic al acestui teatru. Solo-uri care ating limita de sus a condiției instrumentiștilor, aspectul general al întregului corp de balet, care peste noapte a trebuit să se apropie de condiția fizică cerută de rigorile spectacolului, poate cel mai greu de atins în cazul Lacului.
La acestea se adaugă scenografia, costumele și coregrafia adaptată special pentru această producție, care are astfel nu doar imensul merit că există, cât mai ales pe acela că este originală!
Pentru toate acestea, pe lângă ambiția unui manager și arta de a ști să îi contaminezi pe cei din jur, mai era nevoie de ceva. Și anume de un simbol.
Și uite-așa, în dulcele târg… alături de membrii corpului de balet de la Opera Națională din Iași, insuficienți numeric și completați (masiv, am putea spune) cu elevi ai secției de coregrafie a Liceului Octav Băncilă din Iași, a apărut Ileana Iliescu, cea care acum 57 de ani, la nici 22 de ani, debuta în rolul Odette/Odile la București, începând astfel una dintre cele mai de succes cariere ale artei coregrafice românești. Un personaj de legendă, dar în același timp o prezență de o impresionantă tinerețe, care a mulat coregrafia clasică a lui Petipa pe forțele și personalitatea fiecărui dansator, luptând nenumărate ore alături de Beatrice Rancea, ea însăși consacrată stea a dansului românesc, pentru a-i ridica pe colegii lor la înălțimea poveștii.
Vizual – decoruri, costume și lumini – povestea a fost ambientată de mâna sigură a Adrianei Urmuzescu, care a demonstrat că adevărații profesioniști sunt aceia care știu să-și adapteze talentul creator condițiilor date, nelăsând loc pentru compromis în ochii spectatorilor. Lumea imaginată de ea a creat cadrul adecvat emoției cu care au venit din plin artiștii întregii distribuții. Costumele, cele cu sute de mii de cusături făcute într-un timp record, au adus cu ele nu doar o cromatică rafinată, ci și elemente culturale plasate discret, dar care au situat corect fiecare variație pe firul poveștii.
Scena de început a balului deschide spectacolul creat de Opera Națională din Iași în colaborare cu Teatrul Național de Operă și Balet „Maria Bieșu” din Chișinău. Tinerii balerini au mișcări de ansamblu sigure, iar soliștii de la Chișinău aduc prin amplitudinea gesturilor acea notă de excelență fără de care Lacul lebedelor nu mai poate fi convingător. Primul apare Eugeniu Tcaci, un bufon care reușește să surprindă prin traversările sale rapide, o tehnică excelentă cu elemente acrobatice perfect asimilate în caracterul personajului.
Așteptările cresc, este indusă o emoție, o așteptare care va fi într-adevăr răsplătită într-un mod surprinzător și emoționant. Intrarea Reginei Mame, care este chiar Ea, Ileana Iliescu. Buchete de flori sunt primite – parte integrantă a acțiunii – de Regina Mamă, iar apoi, printr-un gest simbolic, sunt date mai departe tinerilor invitați, generațiile viitoare care, iată, au șansa de a dansa această extraordinară piesă de repertoriu alături și sub îndrumarea unuia dintre cele mai frumoase personaje ale baletului românesc.
Prințul Siegfried întruchipat de Vlad Mărculescu, solist al Operei din Iași, duce mai departe acțiunea cu eleganță și siguranță, cu acea ușoară detașare care creează aura aristocratică a personajului. O descoperă și se îndrăgostește de Odette, pentru ca mai apoi să se lase sedus de Odile, roluri create cu har de Anastasia Homițkaia de la Teatrul din Chișinău, care cu statura sa înaltă și tehnica excepțională aduc acea tușă inconfundabilă a stilului prin care arta coregrafică rusă duce mai departe vechile tradiții ale Marelui Balet Imperial. Sprijinită și completată excelent de partenerul ei Vlad Mărculescu, Anastasia Homițkaia a creat alături de acesta un cuplu care a convins dincolo de tehnică, printr-o puternică expresivitate și transmitere a emoțiilor personajelor.
Rothbart, ajutat de costum, lumini și scenografie, a fost de asemenea convingător susținut de Mihai Cersac, invitat tot de la Chișinău. Statură impunătoare, cu gesturi de asemenea ample, el chiar reușește să cucerească fără artificii inutile, creându-se astfel un interesant contrast de caracter în momentele în care jocul său contrastează cu fragilitatea lui Odette, sau cu lazzi-urile a la commedia dell’arte executate de bufon.
Confruntările cu Siegfried sunt rezolvate cu dramatism, un dramatism care, fără să exceleze în brutalitate, evoluează aproape spre tragism, care de altfel traversează toată acțiunea celor trei acte, pentru ca sfârșitul să fie rezolvat într-o cheie optimistă, rezolvare posibilă, nu prea des întrebuințată, dar de care simțim nevoia poate mai mult ca oricând astăzi.
Un spectacol emoționant. Cu multe lucruri perfectibile, dar plin de emoție, convingător în mesajul său, care ne spune, printre altele, că… da, se poate trăi fără Lacul lebedelor în viața culturală a orașului, că… da, se poate ignora existența unei asemenea povești pe care oameni vii o pot întrupa aievea pe scenă… dar, ar fi păcat!
Datorită acestui minunat colectiv al Operei Naționale din Iași, compus tot din artiști, ca și în alte teatre de operă, dar care au fost mânați doar de orgoliul lor artistic, copii de toate vârstele, din Iași și nu numai, pot visa cu ochii deschiși la ce va să zică magia frumoaselor balerine și a prinților dansatori.
Fotografii puse la dispoziție de Opera Națională Iași