Nu se poate spune că Piața Universității s-a plictisit vreo clipă din decembrie 1989 încoace. Aproape toată istoria României postdecembriste se poate scrie doar rememorând evenimentele, multe sângeroase și violente, care s-au petrecut în acest loc. Au fost și câteva bucurii – efemere, pe lângă cele câteva necazuri adânci și perene. Emoțiile și trăirile au fost de fiecare dată pe cât de puternice, pe atât de adevărate.
Totul a început cu “Baricada de la Inter” din noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989. Atunci, locul a fost sfințit cu sânge. Apoi s-a întâmplat “fenomenul Piața Universității” – catalizator de mari pasiuni, energii, politici, diversiuni și în final represiuni. Violențe, sălbăticii, nedreptăți strigătoare la cer. Așa a apărut pe zidul martirizatului Institut de arhitectură inscripția “Piața Tien An Men II”. Ulterior inscripția a fost ștearsă, dar a rămas în amintirea câtorva. În zi de Paște, locul a fost acoperit de oameni (circa un milion, după spusele CNN-ului, care mereu exagerează, nu-i așa?, evident, în necunoștință de cauză) care voiau să vadă, să atingă legenda vie a fostului suveran, regele Mihai, care se îndrepta spre Biserica Sf. Gheorghe.Tot în acest loc s-au petrecut și câteva fieste fotbalistice. Entuziasm, bucurie, moguli călare pe mașini, steaguri, fulare, transmisiuni TV în direct. O efemeritate necesară, o veselie ce a mai spart din încrâncenarea simbolică a locului. Alteori, camerele TV instalate din vreme la înălțimea Intercontinentalului au așteptat degeaba scorul victoriei. Poate că așa este normal, ca doar un șut norocos pe un teren de fotbal să scoată oamenii chiuind frenetic în Piața Universității și nu Palme d’Or înmânat la Cannes lui Cristi Mungiu de Jane Fonda pentru filmul “4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”.
Emoțiile fac casă bună cu solemnitățile. Fie că acestea sunt spontane sau regizate. Spontană a fost marea bucurie a victoriei lui Emil Constantinescu asupra lui Ion Iliescu pe 18 noiembrie 1996: celebrul balcon al Universității s-a redeschis pentru discursul noului președinte, care a îngenuncheat apoi alături de ceilalți bucureșteni în Piață rostind împreună Tatăl Nostru. Regizat a fost mitingul de primire a lui Bill Clinton pe 11 iulie 1997, după ce acesta tocmai le refuzase românilor intrarea în NATO: aceștia l-au aclamat însă furtunos pe președintele american, scandând naivi, emotivi, entuziaști și copilăroși: “America, America, Bill, nu ne vinde Rusiei”.
Tot aici, în simbolica Piață a Universității (pe vremuri, în centrul sensului giratoriu era Monumentul Brătianu, demolat de comuniști), Traian Băsescu, îmbătat de victoria sa în alegerile prezidențiale din 2004, a găsit de cuviință să le promită un rendez-vous bucureștenilor, din trei în trei luni, pentru “raportul președintelui”. Frumos din partea domniei sale, dar apoi a cam evitat locul și a uitat promisiunea.
Acum, acele mulțimi emoționate, care odinioară aclamau sau, dimpotrivă, protestau energic, nu ar mai avea loc în Piață. Locul a fost ocupat de simboluri statuare: crucile de piatră în centru, “Caragialiana” lui Ioan Bolborea din fața Teatrului Național, “Violino staccato” de Domenica Regazzoni lângă Spitalul Colțea. În fața Universității, poate că ecvestrul Mihai Viteazul și ai lui își vor reocupa locul tradițional după terminarea parcării subterane; altfel se va pierde înțelesul adresei argotice bucureștene “la coada lui Mihai Viteazul”. Fără a mai pune la socoteală duiumul de căsuțe meschine de lemn înghesuite periodic, pentru vânzarea unor sumedenii de kitsch-uri, chiar sub Balconul Universității, cel de la care s-au rostit cândva atâtea cuvinte mari și curajoase. În schimb, au fost retrași buchiniștii de lângă zidul Universității. Ca și cum doar ei singuri, ar fi fost în plus acolo…