Dacă setea de adevăr ne-a făcut să apreciem excesiv, poate, după 1989, valoarea estetică a literaturii nonfictive (memorii, jurnale etc.) și să ne pierdem pentru o vreme interesul față de ficțiunea ca atare – compromisă moral în regimul totalitar fie printr-o fățișă servitute ideologică, fie, ceva mai subtil, ca formă confortabilă de evazionism -, de câțiva ani încoace imaginația începe parcă din nou să-și exercite puterea de fascinație, dincolo de bine și de rău.
Pornind de la asemenea constatare, Ion Simuț încearcă să
surprindă (într-un studiu mai vechi, dar cu titlu elocvent:
Reabilitarea ficțiunii) liniile esențiale de evoluție a prozei
contemporane, identificând totodată și cauzele “schimbării la față”
a literaturii române de la începutul noului mileniu. Observațiile
criticului merită întreaga atenție. Să vedem despre ce este
vorba.
Cum “libertatea omului nu e suficientă dacă ea e numai politică”,
adevărul minciunilor (ficțiunilor) oferă, compensatoriu, iluzia
depășirii coșmarului istoriei trecute și actuale și al unui timp
niciodată prea îngăduitor. În opinia criticului, “literatura
fictivă procura, atât în anii ’50 cât și în anii ’90, o ciudată
insatisfacție (…), imperativul moral fiind în ambele epoci
angajarea politică, constrânsă și unidirecțională în anii ’50,
liberă și plurală în anii ’90, dar considerată, în fond,
obligatorie în aceeași măsură”.
Lucrurile nu cred că sunt atât de simple sau poate că ne este încă
greu să le acceptăm ca atare. Dacă cenzura politică din “obsedantul
deceniu” (și din altele, la fel de întunecate) făcea imposibilă
exprimarea adevărului și transformase literatura în instrument
propagandistic, cenzura morală din anii ’90 nu ne-a îndepărtat
decât de un anumit gen de ficțiune, determinându-ne să-i judecăm
mai aspru (și nu să-i exterminăm!) pe scriitorii care slujiseră cu
obediență regimul comunist și să fim mai rezervați față de acele
texte, chiar dacă valoroase, modelate însă abil din umbră de o
ideologie, sperăm, pe veci defunctă. Cenzura lasă urme de neșters
și asupra imaginarului artistic. “Curajul fără artă”, e limpede,
“nu face o literatură, dar – observă, cu dreptate, Ion Simuț – nici
arta fără curaj!”. Pe lângă documente (doar?) cu valoare etică,
istorică etc., anii ’90 au scos la lumină și o literatură “de
sertar” – pe care ne-am fi dorit-o, evident, mult mai bogată – de
incontestabilă valoare estetică. Steinhardt sau Ion D. Sîrbu sunt
scriitori ale căror opere au și o excepțională valoare literară! E
foarte adevărat că, adesea, talentul nu e dublat de o atitudine
etică pe măsură – dar asta, din fericire, nu e o regulă. Cum
scriitorii români, în genere, nu au avut puterea de a refuza
compromisul, e în folosul celor mai mulți să nu existe, mai bine,
nici un contraexemplu umilitor, așadar nici literatură “de sertar”.
Dar ea există și nu trebuie minimalizată.
Dacă anii ̀90 au confirmat ierarhia impusă de criticii șaizeciști,
literatura “de sertar” și cea a exilului trebuie integrată
ierarhiei acesteia. E mai comod să nu te gândești la nici un fel de
“revizuiri”. Lovinescian veritabil, Ion Simuț nu acceptă nici
comoditatea sa, dar nici pe a altora, găsește că “lista” lui
Manolescu e cam lacunară iar din sinteza lui Eugen Negrici
(Literatura română sub comunism) observă că lipsesc, de asemenea,
unii scriitori a căror operă nu e deloc de raftul al doilea. Goma,
oricât de antipatic va fi devenit tuturor, nu poate fi ignorat ca
prozator. Negrici nu scrie nici un rând despre Voiculescu, îl
consideră pe Eugen Barbu mai talentat decât Preda, ceea ce lui Ion
Simuț i se pare nedrept, nu însă și faptul că, dintre optzeciști, e
selectat ca reprezentativ doar Cărtărescu. Sinteza presupune,
totuși, selecția riguroasă – inevitabil “lacunară” -, și nu
aspirația futilă către exhaustivitate (care se face simțită, de
pildă, în lucrările lui Dumitru Micu sau Marian Popa).
Inventariind, apoi, omisiunile din “lista” lui Manolescu, exegetul
constată cu amărăciune că nu toate sunt întâmplătoare și pune în
evidență cauzele subiective care au determinat unele tăceri (ca în
cazul lui Jebeleanu, Dumitru Micu sau Eugen Uricaru).
În plus, Manolescu nu recunoaște valoarea literaturii “de sertar”,
minimalizează contribuția generației ̀70, dând astfel apă la moară
optzeciștilor, care nu au întârziat – remarcă, just, Simuț – să
dramatizeze conflictul cu șaizeciștii, în linia unei opoziții
ireductibile modernism/postmodernism. De asemenea, “managerii
generației 80”, Ion Bogdan Lefter și Gheorghe Crăciun, ar fi impus
“o imagine greu de acceptat” chiar “a ierarhiei interne”, punând în
prim-plan “experimentul și excesul livresc” (Nedelciu, Mușina, Ion
Stratan sau Gheorghe Iova) și nu literatura, mai valoroasă, “de
experiență existențială și spirituală”, a unor autori ca Agopian,
Groșan, Ecovoiu ș.a. Din dorința de “a sparge vechiul canon”
(șaizecist), optzeciștii și-au găsit și precursorii necesari
propriei legitimări: Dimov, Mircea Ivănescu, Radu Petrescu, Mircea
Horia Simionescu sau Gellu Naum, superiori lui Nichita Stănescu ori
Marin Sorescu mai ales pentru că ar ilustra o “altă paradigmă”,
aceea – mai e nevoie să precizez? – a postmodernismului. Canonul nu
poate fi reconfigurat prin vorbe ori teoretizări sterile, e nevoie
de opere consistente, care să poată sta în locul celorlalte – or,
până acum, din generația ̀80, remarcă Ion Simuț, doar Cărtărescu
are o operă de asemenea calibru. Totuși, “erodarea canonului
șaizecist”, luat cu asalt din atâtea direcții, e un fapt ce nu
trebuie trecut cu vederea.
În primele două secțiuni ale volumului său (Perspective
teoretice și Tentative de sinteză), Simuț face o serie de necesare
delimitări conceptuale pornind de la realitatea vie a literaturii
actuale, în care descoperă – cum am văzut deja – numeroase semne de
revigorare a ficțiunii. Proliferarea (sub)culturii de divertisment
și a kitsch-ului nu ar trebui să ne îngrijoreze, pentru că “nu
reflectă o criză de producție”, ci una “de structură”, dar – ne
asigură, optimist, criticul – în jurul anului 2010 (ca și în 1930
sau 1970) va veni și “un moment fast pentru literatura română”,
(re)afirmarea meritată în plan european. “Adevărata maturizare și
europenizare” a literaturii noastre ar presupune însă “ieșirea din
această vârstă predominant lirică”. Și asta deoarece, în viziunea
autorului, cărțile de poezie n-ar fi altceva decât “jucăușe baloane
de săpun”, “puzderie de efemeride și gloriole”. Sunt, acestea,
afirmații mult prea tranșante și generale și, de aceea, nedrepte.
Poezia nu e numai atâta lucru, iar viitorul literaturii române nu
are cum să aparțină exclusiv romanului, și încă nici măcar
romanului în general, ci numai aceluia “intelectualist”, fiindcă –
subliniază, hotărât, criticul – “intelectualismul reprezintă ultima
vârstă în evoluția spiritului literar”. De aceea, poate, despre un
prozator ca Fănuș Neagu, de exemplu, Ion Simuț nu ezită să exprime
opinii extrem de nefavorabile, prea excesiv negative pentru a nu ne
pune pe gânduri. Astfel, cel ce a scris Îngerul a strigat nu ar fi
“contat niciodată ca prozator important decât în ochii lui Mihai
Ungheanu și ai revistei Luceafărul din perioada lui Nicolae Dragoș
și Nicolae Dan Fruntelată, o oficină a Săptămânii lui Eugen Barbu”.
Criticul uită, pentru moment, că Fănuș Neagu se află și pe “lista”
lui Manolescu, apreciat fiind până și de Negrici, care, atât de
zgârcit cu laudele de obicei, nu ezită să afirme că proza
scriitorului, cel puțin aceea din anii ̀50-̀60, reprezintă
“probabil cel mai viguros refuz al cerințelor realist-socialiste,
întrucât el se produce la nivelul articulațiilor intime ale
textului”. Chiar dacă pare apoi dispus să recunoască până și
valoarea prozei lui Eugen Barbu, subliniază, totuși,
“imposibilitatea de a ține seama totdeauna numai de criteriul
estetic în formularea unei judecăți critice, oricât de obiective”.
Respingerea de plano a realismului (balzacian, pitoresc, de
atmosferă etc.), considerat anacronic, îl ajută pe Ion Simuț să
descopere un binecuvântat tărâm imaginar al romanului românesc,
austeră “provincie a cărturarilor” unde nu au ce căuta nicidecum
Fănuș Neagu ori Eugen Barbu, dar în care un loc de cinste îi este
rezervat lui… D.R. Popescu. E limpede acum că autorul nu acceptă
decât reabilitarea unui anumit tip de ficțiune, mai exact, de
metaficțiune.
În ciuda acestei preferințe subiective, Simuț surprinde, exact,
tendințele majore din proza noastră contemporană. Conștient că
dificultatea unui asemenea demers constă nu atât în clasificarea
tipologică, cât în ierarhizarea valorică, criticul recurge, ca și
în Incursiunile în literatura actuală de acum un deceniu, la
criteriul axiologic de diferențiere stabilit de Tudor Vianu în
Estetica sa, criteriu “vetust, dar eficient: acela al raportului
dintre conținut și formă”. În funcție de acest raport, esteticianul
stabilea existența a trei tipuri de opere artistice: 1. interesante
sau teziste (conținutul își subordonează forma); 2. de virtuozitate
(forma e mai importantă decât conținutul); 3. simbolice (“forma și
conținutul fuzionează în intuiția lor concretă”). Potrivit lui
Simuț, primul tip ar include, pe de o parte, “romanul istoric”, pe
de altă parte, “romanele actualității”, acestea subdivizate în alte
patru categorii: “romanul politic (al elitelor)”, “romanul rural”,
“romanul industrializării socialiste” și “realismul cotidian (al
individului anonim)”. Operele de virtuozitate s-ar caracteriza prin
“experimentalism”, “estetism” și “intelectualism ironic”, și poate
nu greșesc prea mult afirmând că tocmai asemenea opere le va fi
citit criticul cu deosebită încântare. Cu adevărat reprezentative
rămân, însă, operele simbolice, și în volumul de față sunt
enumerate în ordine cronologică cele mai însemnate creații în proză
ale literaturii române postbelice. Din centrul “tabloului
mendeleevian” al lui Ion Simuț nu lipsesc totuși – surprinzător! –
nici Eugen Barbu, nici Fănuș Neagu. Autorul reușește, astfel, să se
învingă pe sine și să-și reprime, cum puțini alții, propriile
înclinații temperamentale și idiosincrazii. De aceea și este atât
de convingătoare ierarhia sa de valori – canonul lui Simuț devine
un reper de neocolit de acum încolo. Marele absent din acest
“tablou” rămâne, totuși, Ion D. Sîrbu, care merita menționat măcar
cu romanul său de sertar Adio, Europa! Îmi place să cred însă că e
doar o omisiune involuntară.
După stabilirea edificiului axiologic, din perspectivă teoretică,
și fără a neglija nici contextele (socio-politic, ideologic etc.),
a treia secțiune, analitică, a cărții – Portrete din lumi diferite
– cuprinde o serie de studii dedicate unor prozatori reprezentativi
și înainte, și după 1989, cu opere încă neîncheiate (cu excepția
celei a lui Preda). Autorul evidențiază, în interpretări precise,
de o sobră eleganță argumentativă, elementele de structură a
textului narativ și strategia retorică, poetica imaginarului, atent
și la fluctuațiile receptării în timp a operelor comentate. De
aceea, câte o foarte utilă bibliografie însoțește, apoi, într-un
spirit ușor didactic, dar fără pedanterie, fiecare capitol. Sub
titlul Ficțiuni și non-ficțiuni recente sunt grupate cronici tot
despre scriitori de prim plan ca Breban, Ileana Mălăncioiu,
Cărtărescu sau Mircea Mihăieș – iar aceste noi și binevenite
incursiuni în actualitate completează fericit imaginea, iată, de
uimitoare complexitate, a evoluției prozei noastre din ultima
jumătate de veac.
Câteva “dialoguri în pragul mileniului III” pe aceleași teme
“obsedante” (canonul, cenzura politică și cenzura economică,
literatura “de sertar” și cea “din sertare”, exilul etc.) încheie
studiul cu caracter de sinteză al lui Ion Simuț, unul dintre
acelea, încă extrem de rare, cu adevărat substanțiale și obiective.
Rigoarea conceptuală, precizia formulărilor, în linia
lovinescianului “dogmatism necesar”, exigența intelectuală și
morală autoimpusă și căutată cu înfrigurare la ceilalți, de cele
mai multe ori, într-adevăr, zadarnic, dar nu chiar întotdeauna,
conferă criticului o binemeritată autoritate. Dacă sacrifică unele
nuanțe, o face în numele unor principii sau idei infinit mai înalte
și, chiar când nu ești de acord cu punctul său de vedere, nu poți
să nu-i dai dreptate. Fără a pune prea mare preț pe expresivitate
în sine – pentru că limbajul trebuie să fie limpede, strict
funcțional, vehicul transparent al ideii -, nelipsit însă de umor –
ce-i drept, unul ardelenesc! -, ironic și, uneori, autoironic, dar
nu până într-atât încât să renunțe la sistematizările-i
“mendeleeviene”, Ion Simuț se numără printre puținii critici de
astăzi pentru care respectul față de adevăr nu e doar vorbă
goală.
ANTONIO PATRAȘ (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista “Convorbiri literare”; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista “Convorbiri literare”, unde semneaza rubrica “Cerneala simpatica”; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu – de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium – impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.