Un mod (genial) de a fi imprevizibil/ de Alex. Ștefănescu

Cum funcționează textul literar? Prin ce mijloace îl
emoționează pe cititor? La aceste întrebări am să încerc să răspund
în serialul de față.
Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două
personaje angajate într-o lungă discuție în paginile lui sunt
imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem
domnul “Italice” (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate),
este un tânăr generic, care are încă multe de învățat, dar care, în
stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub
semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire
însă de mulți tineri reali, el are fair-play și o dorință
reală de a înțelege). Al doilea, domnul “Drepte”, este un iubitor
de literatură mai experimentat, dispus să asculte și să examineze
și opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se
deosebește de specialiștii reali prin răbdarea de a explica
pe înțelesul oricui ceea ce știe). Subiectul discuției îl
reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul
cuvintelor, emoția estetică.

În această etapă, a saturației, apare Nichita Stănescu. Cu o
precizare: peste senzația de saturație se suprapune, printr-un
paradox al istoriei, o senzație de vid. Al doilea război mondial
intervenise ca o uriașă foarfecă în evoluția poeziei noastre și o
întrerupsese brutal, pentru mai mult de un deceniu. Ceremonialul
scrisului și cititului era îndeplinit fără bucurie, dar cu zel.
Exista o secretă și intensă dorință de culoare într-o lume devenită
cenușie. Nichita Stănescu (cu marele său talent) beneficiază de
această insolită asociere între sentimentul că totul s-a spus și
dorința de a spune în sfârșit ceva.
Primele poezii ale sale – din Sensul iubirii, O
viziune a sentimentelor – îi uimesc pe martori prin zigzagul
de scânteie electrică pe care îi urmează discursul printre
clișeele liricii. Se poate vorbi de o strategie a
imprevizibilității. O strategie atât de bine însușită încât devine
un mod de a fi (un fel de naturalețe nevrotică). Fiecare vers evocă
un mod cunoscut de a scrie poezie, dar versul următor îl contrazice
prompt, comutând receptarea pe alt registru. Poetul distruge
așteptările cititorului și creează așteptări noi, pentru a i le
distruge și pe acelea. Uneori ți se pare că are o sensibilitate de
primitiv, care compune poezie ingenuu, ignorând mileniile de
cultură. Alteori ai impresia că a trăit toată viața, ca Jorge Luis
Borges, într-o bibliotecă și că este atât de familiarizat cu toate
modurile lirice încât se poate eschiva cu virtuozitate chiar și
atunci când influența lor pare iminentă.
– Un exemplu?
– “A venit toamna” – iată un început de poem care instaurează
o atmosferă de romanță. Dar imediat după aceea monologul este
deviat spre o radicalitate a viziunii, specifică expresionismului:
“acoperă-mi inima cu ceva”. Urmează, tot pe neașteptate, o
alunecare în străvezimi angelice, prerafaelite: “cu umbra unui
copac sau mai bine cu umbra ta”. Tot poemul se derulează astfel.
Toate poemele se succed într-un mod similar, pentru că principiul
imprevizibilității funcționează nu numai la nivelul organizării
versurilor, ci și la acela al însumării poemelor, al ordonării
ciclurilor, al succesiunii volumelor. În Dreptul la timp,
după o înregistrare nemaiîntâlnită a unui fior metafizic (poemul
Cântec: “Tristețea mea aude nenăscuții câini/ pe nenăscuții
oameni cum îi latră.”), urmează descrierea unui tablou feeric à la
Sabin Bălașa (poemul Adolescenți pe mare: “Această mare e
acoperită de adolescenți/ care învață mersul pe valuri în
picioare). Volumelor “filosofice” 11 elegii, Oul și sfera, Laus
Ptolemaei (și ele eterogene stilistic) li se succede volumul
“pitoresc” În dulcele stil clasic. Nu întâmplător, Nichita
Stănescu a fost numit un “Ariel al poeziei”. Ca magicianul despre
care am mai vorbit el scoate din cutia neagră a inspirației întâi o
eșarfă albă, apoi, când te-ai aștepta la o eșarfă de altă culoare,
un porumbel, apoi, când te-ai aștepta la doi porumbei, un roi de
fulgi de zăpadă, apoi, când te-ai aștepta la puțin soare, cutia
neagră însăși, întoarsă pe dos. Nu putem ajunge niciodată la un
algoritm al acestei poezii, care se metamorfozează imprevizibil. Și
totul pleacă de la un slalom agil printre stilurile consacrate,
care sunt evitate, dar și parodiate în treacăt, cu un fel de
duioșie. Ceea ce Marin Sorescu, în Singur printre poeți, a
realizat explicit și sistematic, Nichita Stănescu realizează în
toată opera sa, implicit și fulgurant. Succesorii săi, și anume
componenții generației afirmate în jurul anului 1980, vor prelua
procedeul, cu aerul unei mari descoperiri, dar nu vor face decât
să-l aplice mai calculat și mai fără geniu.

ALEX. ȘTEFĂNESCU. Critic și istoric literar, prozator,
dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6
noiembrie 1947. Autor a 15 cărți, dintre care a avut un mare ecou
“Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000”, apărută în
2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro și contra, a fost
răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei).
Emisiunea “Un metru cub de cultură” difuzată de Realitatea TV i-a
adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune,
“Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex.
Ștefănescu” – Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.
Adresa sa poștală este: București, O.P. 22, c.p. 22. Cea
electronică este alex2108145@yahoo.com