Un Monet pentru sala de sedinte si cativa Rodin pentru holuri

Decesul companiei Enron a provocat nenumarate probleme si regrete: angajatii si-au regretat slujbele, Ken Lay a deplans disparitia minei de aur si a avionului companiei, iar Lea Fastow, sotia directorului Enron Andrew Fastow, a suferit cel mai tare dupa cele douazeci de milioane de dolari alocate achizitionarii unor opere de arta, in vederea crearii unei colectii a companiei.
Lea Fastow conducea comitetul de achizitie, care a cheltuit patru milioane de dolari in primul (si singurul) an de functionare, pentru opere semnate de Claes Oldenburg, Donald Judd si Nam June Paik. Initiativa companiei americane a fost determinata, paradoxal, de scaderea drastica a profiturilor si de pierderea capitalului de imagine. Dupa cum au constatat numeroase corporatii, arta contribuie enorm la crearea si mentinerea unei imagini respectabile in ochii publicului si ai actionarilor, dand nastere la asa-numitul “capital cultural” – prestigiul si importanta atasate unei companii care isi construieste o colectie de arta. Iar deducerile fiscale acordate unei companii care doneaza “niste arta” muzeelor nu sunt deloc de neglijat.
Cu toate acestea, nu toti proprietarii sau directorii marilor companii se gandesc la deducerile fiscale atunci cand cumpara un tablou sau o pictura: pasionat de arta, David Rockefeller a infiintat in 1959 colectia de la JPMorgan Chase, care astazi numara peste 20.000 de opere. Ronald Lauder, directorul general de la Estee Lauder, este un colectionar faimos, si, in acelasi timp, presedintele Muzeului de Arta Moderna, iar fiul sau este presedintele Muzeului Whitney.

“Nudurile sunt excluse din start”
Unele dintre marile corporatii isi iau colectiile in serios, asa ca angajeaza chiar si un custode, pentru a se ocupa de “galeriile de arta”. JPMorgan Chase, Pfizer, UBS PaineWebber, Bank of America si Microsoft au cate un asemenea responsabil, care se ocupa de mentinerea si ingrijirea colectiei, dar si un consultant artistic, care are de-a face cu achizitiile, de la alegerea unei anumite teme pentru sediul respectiv, pana la asezarea operelor de arta.
Desi colectiile corporatiste pot rivaliza cu succes cu marile muzee si galerii, in general reflecta, nu influenteaza piata, deoarece exista numeroase teme tabu pentru mediul de afaceri. “Nu ne atingem de opere cu mesaj politic sau religios, iar nudurile sau armele sunt excluse din start”, spune Ingrid Fox, custodele de la Pfizer. “Suntem o companie privata, nu un mediu de exprimare libera. In general, afacerile private nu sprijinesc operele controversate. Pur si simplu nu ne putem permite asa ceva”, spune Fox. Nici chiar daca ar fi vorba de David al lui Michelangelo.
Cu toate acestea, peretii unei cladiri inregi, sau macar birourile sefilor, nu se pot orna doar cu portrete cuminti, natura moarta sau vaze cu flori. “E intr-adevar complicat”, marturiseste Michael Klein, custodele sef de la Microsoft. “Vrem ca operele de arta din companie sa provoace discutii, ca oamenii sa fie clar pro sau contra. Daca sunt doar niste tablouri care zac pe pereti si nimeni nu le observa, atunci mai bine punem niste tapet cu floricele si am rezolvat problema”.
Colectia Chase Manhattan se afla la al patrulea etaj al firmei si include opere de Dale Chihuly, Cindy Sherman, Andy Warhol, dar si un desen de Basquiat, pe care Manuel Gonzales, custodele colectiei, l-a achiztionat cu 1.500 de dolari. “Avand in vedere ca o alta opera a artistului s-a vandut recent la licitatie pentru 3,3 milioane de dolari, este ca si cum as fi cumparat actiuni Microsoft la pretul ofertei initiale”, spune Gonzales, care este foarte mandru si de un costum foarte vechi de samurai, expus la loc de cinste.

Ce nu se poate cumpara
Chiar daca faimoasele nuduri feminine imortalizate de Botticelli, Cezanne sau Corot ar fi distribuite gratuit companiilor, tot nu ar avea onoarea de a impodobi peretii salilor de sedinte sau ai birourilor oucpate de directorii executivi. “Nu ne atingem de opere cu mesaj politic sau religios, iar nudurile sau armele sunt excluse din start”, spune Ingrid Fox, custodele de la Pfizer. “Suntem o companie privata, nu un mediu de exprimare libera. In general, afacerile private nu sprijinesc operele controversate. Pur si simplu nu ne putem permite asa ceva”, spune Fox.

Nu stiu ce le vor, dar stiu ce anume nu vor
In general, directorii dispusi sa cheltuiasca milioane de dolari pe arta nu prea stiu ce anume sa ceara, dar mediul de lucru spune multe. “La prima intalnire, sunt si arhitect si brand manager si psihiatru”, spune Corinne Shane, fondatoarea InvestinArt, o companie de consultanta specializata in localizarea de opere de arta pentru companii. “Le cer rapoartele anuale, ma uit la mobilier si decoratii, ii intreb despre codul vestimentar, ca sa-mi pot face o idee cat mai exacta despre locul cu pricina”. Dupa prima discutie, Shane isi da seama daca firma respectiva doreste obiecte de arta traditionale sau daca se poate aventura sa propuna arta contemporana, mai indrazneata. “Majoritatea directorilor nu stiu sa-mi spuna ce le place, dar sunt foarte expliciti cu ceea ce nu le place, asa ca totul iese bine pana la urma”.
Dincolo de motivatiile mai mult sau mai putin filantropice ale companiilor, este cert ca initiativele artistice ale directorilor generali sunt un real ajutor pentru tinerii artisti. Mecenatul exista de cand lumea, iar industria si arta a avut relatii stranse (chiar daca nu intotdeauna cordiale) de cand puternica familie italiana Medici se preocupa deopotriva de domeniul bancar si textil dar si de arta Renasterii, in secolul al XV-lea. In Statele Unite, colectiile corporatiste au luat nastere la inceputul secolului trecut, cand Compania de Cai Ferate Atchison, Topeka & Santa Fe a decis sa-si ilustreze calendarele si panourile publicitare cu opere de arta.

Fresca pentru templul banului
De fapt, colectiile corporatiste se incadreaza cu succes in modelul patronajului artistic – creatorii de arta au depins intotdeauna de ocrotitorii bogati, fie ca era vorba de biserica, de domnitori sau de persoane instarite. Biserica l-a angajat pe Michelangelo sa picteze bolta Capelei Sixtine; Sam Francis a fost angajat de Chase pentru a picta un perete al sediului bancii din Park Avenue. La urma urmei, corporatiile si bancile pot fi asemanate cu temple ale religiei actuale, cu un numar considerabil de adepti: facerea de bani.
Impulsurile artistice ale companiilor reprezinta o sursa de venituri atat pentru artisti, cat si pentru galeriile sau agentii care ii reprezinta. “Dupa cum colectionarii particukari cumpara tot mai multe opere de arta pe masura ce achiztioneaza a doua sau a treia casa, tot asa companiile isi extind colectiile pe masura ce deschid noi filiale”, spune Shane.
Anii ’80 au reprezentat perioada de maxima inflorire a colectiilor de arta corporatiste, cand nici o firma mai rasarita de avocatura, contabilitate sau finante nu era completa fara tablourile sau sculpturile expuse mai peste tot, iar picturile semnate Picasso erau la fel de necesare pentru prestigiul unei companii ca si cartile de vizita. Aceasta frenezie s-a mai domolit in anii ’90, avand in vedere ca fondatorii dotcom-urilor nu se dadeau in vant dupa picturi de Monet sau Degas, iar recesiunea din ultima perioada a orientat fondurile disponibile catre scopuri mai putin stralucitoare, dar in schimb urgente, precum plata salariilor.
Intr-o epoca in care relatiile publice si imaginea marcilor sunt cruciale, corporatiile au inteles ca arta poate juca un rol important in ambele cazuri. Iar daca marile firme tot trebuie sa agate ceva pe pereti pentru a-i motiva pe angajati si a-i impresiona pe vizitatori si pe partenerii de afaceri, un tablou e cu siguranta mai interesant decat fotografia inramata a presedintelui companiei.