Un nume purtat si de cneji, si de plugari

In apropierea Bisericii Silvestru, se deschide o eleganta alee amintind de Bucurestii de altadata: strada Procopie Dumitrescu, fosta Cocora. Intr-un imobil de la capatul ei, locuieste istoricul acad. Virgil Candea, unul dintre cei mai importanti medievalisti romani si purtatorul unui nume despre care s-ar putea scrie o intreaga istorie. (Marcela Gheorghiu)  

In anul 1927, pe 29 ale lunii aprilie, la Focsani, in familia Candea, se nastea un baiat, adica eu. Totusi, desi nascut in inima Moldovei, o parte insemnata a radacinilor mele, ramura paterna, este adanc infipta in pamantul Ardealului. Candea este un nume vechi din aceasta parte a tarii, nume raspandit apoi in alte tinuturi romanesti, unde apare si in varianta toponimica – de pilda, Candesti in zonele subcarpatice. Familii cu acest nume exista si in tara Hategului – inca din secolul al XIII-lea, vechi documente maghiare mentioneaza niste cnezi Candea -, in Banat, Maramures si, desigur, Moldova.
Familia tatalui meu este originara din comuna Ighiu, judetul Alba, iar strabunicul, Ilie Candea, era plugar, mentionat in actul de cununie de la 1835 (act care de altfel s-a pastrat) drept “econom de pamant”; interesanta discrepanta a intruparilor acestui nume, purtat deopotriva de cneji si de plugari!
Mai tarziu, pe la sfarsitul secolului al XIX-lea, unul dintre fiii lui Ilie, Nicolae, a plecat in Moldova si a intrat muncitor intr-o fabrica de cherestea. Era casatorit cu Sofia Campeanu, fiica de preot, si ea tot ardeleanca. Era o perioada in care multi romani paraseau Ardealul.
Familia Candea nu a poposit insa prea multa vreme in Moldova. S-a mutat la Gugesti, pe vremea aceea parte din judetul Ramnicu-Sarat, unde Nicolae a lucrat tot ca muncitor si tot la o fabrica de cherestea.
Tinerii soti au dat nastere la patru copii: un baiat care a murit la o varsta foarte frageda, o fata, Stefania, care a facut Scoala Normala si a ajuns invatatoare in comuna Harman, langa Brasov, tatal meu, nascut in 1898, care a facut Scoala Militara si a ajuns ofiter de administratie la Bacau si, ultimul, un baiat, Ioan, care a murit de pneumonie pe cand inca nu terminase Scoala de Ofiteri.
Bunicii dinspre tata nu mi i-am cunoscut, dar in copilarie am petrecut cateva vacante la matusa mea de la Harman. S-a pensionat pe la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial si s-a retras o vreme la Manastirea tiganesti, in apropiere de Bucuresti. A murit necasatorita, la capatul unei vietii austere, pe care a inchinat-o activitatilor ei didactice, implinite exemplar.
Tata s-a casatorit cu Elena Gruianu, fiica de impiegat in gara Gugesti. Mama se nascuse intr-un neam de germani asezati in Romania dupa construirea primelor cai ferate, care, dupa cum se stie, au fost realizate de intreprinderi nemtesti. Gruianu este numele romanizat al acestui bunic neamt care se numea Otto GrA1nn. A fost rand pe rand sef de gara la Plainesti si tifesti, iar la Gogesti s-a casatorit cu Saftica Pulbere, cu care a avut patru copii: pe Virgil, ajuns functionar la Posta din Campuri si Gugesti; pe Ioan – mai tarziu administrator al Spitalului “Filantropia” din Bucuresti si apoi al Preventoriilor CFR de la Ruginoasa – resedinta doamnei Elena Cuza – si, intr-un final, de la Raul Vadului, pe Valea Oltului, intre Caineni si Turnu Rosu; pe Elena, mama mea, si pe Victoria, casatorita cu un ofiter de infanterie cazut pe frontul de Est, langa Odesa, si recasatorita cu doctorul Eugen Porumbaru, chirurg format la Paris, cu clinica proprie la Buzau.
Din generatia parintilor mei, in viata nu mai este decat aceasta matusa Victoria, foarte in varsta la ora actuala. S-a stabilit la Brasov impreuna cu unicul sau fiu, Florin, pasionat de calculatoare… Asadar, familia mea a adunat munteni si ardeleni, tarani si clerici, functionari si militari.
In 1933, cand eu aveam sase ani, tatal meu s-a mutat la o unitate militara din Capitala si astfel familia mea a ajuns in Bucuresti. Pentru mine insa, Focsanii copilariei mele au si astazi un farmec aparte. Chiar daca de acest oras ma leaga doar primii ani de viata, pastrez amintiri foarte placute, desi nu toate foarte clare. Vad si astazi in amintire gradina publica, de pilda, si parcul care anul acesta, pe data de 9 mai, a primit numele lui Robert Schumann. Strada Mare, copil fiind, mi se parea cu adevarat foarte mare, foarte animata. Era un trafic intens de trasuri si o sumedenie de oameni, care in trasura, care pe jos, imbracati foarte frumos.
Pe Strada Mare era o cofetarie (si aceasta imi parea uriasa) unde, spre imensa mea bucurie, eram dus din cand in cand de catre parinti sau bunici ca sa mananc inghetata cu fistic sau prajituri cu frisca si ciocolata parfumata. Ne asezam la niste mese cu tablie din marmura rosie, pe care o retin ca fiind foarte rece. Era insa unul dintre punctele de mare atractie pentru mine.
Apoi, imi rasare in minte minunatul Teatru “Pastia”, cu interiorul impodobit cu catifele grele si decorat in stucaturi suflate cu aur, feeric luminat. A fost primul palat cultural in care am intrat. Stiu ca am vazut acolo “Hansel si Gretel”.
Ma impresiona indeosebi felul cum se lasa iarna peste orasul copilariei mele. Mai ales noptile de iarna focsanene, cand parintii ma luau in sania cu clopotei, in vreo vizita. Imi mai placea orasul pe 10 Mai, de ziua regelui, seara, cand se intuneca si ieseam sa admiram impresionanta defilare a garnizoanei, defilare numita “retragerea cu torte”. Mai tin minte din oras Fanaria, un obor foarte intins unde poposea, primavara si vara, cate o trupa de circ in turneu. Atunci si acolo am aflat pentru prima oara in viata mea ce este si cum arata elefantul. Ca sa-l vedem, am fugit de acasa impreuna cu fratele meu si am riscat o pedeapsa de toata frumusetea, pe care de altfel am si incasat-o.
Apoi poligonul de trageri! Cat de bine imi este intiparit in minte! Era un camp militar de instructie din vecinatatea regimentelor. Era marcat, la inceput anilor ’30, de transeele si urmele unor lupte din vremea primului razboi mondial: dulii de cartuse ruginite, masti de gaze. Pe acestea din urma le aduceam uneori acasa cu mare incantare, ca si cand cine stie ce descoperire as fi facut, le aduceam ca pe niste trofee. Din pricina lor, parintii si bunicii ne aplicau tot soiul de corectii. Tot in acei ani, am vizitat pentru prima oara in viata mea monumentul de la Marasesti, pe care mult mai tarziu aveam sa-l cercetez in detaliu si sa-i descopar adevarata valoare.
In vremea cand locuiam la Focsani, faceam uneori excursii prin imprejurimile orasului. Asa s-a intamplat cand am vizitat prima asezare manastireasca, Schitul Dalhauti, caruia abia dupa decenii de viata si de cercetari in domeniul istoriografiei aveam sa-i inteleg importanta duhovniceasca si, in egala masura, culturala.
La Manastirea Mera, ctitoria Cantemirestilor, am ajuns abia in 1973, cu prilejul manifestarilor prilejuite de marcarea tricentenarului nasterii lui Dimitrie Cantemir, dar mergeam adesea la Cotesti si Urechesti – unde mama avea o prietena – si, desigur, la Gugesti, unde obisnuiam sa-mi petrec vacantele, fiindca la Gugesti o aveam pe bunica, la care tineam foarte mult.
Despre restul Vrancei, informatiile mele sunt mai curand de ordin livresc: importanta asezarilor din Depresiune, tezaurul de informatii despre civilizatia arhaica de la Nereju aveam sa le inteleg abia mai tarziu, la cursurile de sociologie ale profesorului H.H. Stahl de la Facultatea de Filosofie din Bucuresti, dar si din lectura celor trei volume ale fascinantei monografii consacrate satului Nerej (“Nerej, un village d’une civilisation archaique”, 1939).

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar