S-a așezat la masă pe locul rămas gol
Nimeni nu l-a văzut venind
Nici nu l-a auzit
s-a-ntruchipat parcă acolo
din pâlpâirile asfințitului
singuratic.
L-am salutat cu teamă
Unii au făcut peste el semnul crucii.
Nu a dispărut.
A rămas să coboare asupra noastră
Ochii ăia ai săi neîntrerupți
două judecăți de chihlimbar.
Trebuie să fie vreun înger
Trimis asupră-ne cu mântuirea
Ori cine știe
cu ispășirea
poate mai simplu
cu tânguirea.
numai că ce înger poate fi ăsta
ciocnind cu toată lumea
golind paharele până la fund
și sâsâind o notă muzicală
în semn de urare.
O fi vreun șarpe
de-ar năpârli măcar
să ni se arate dureros de viu.
Atât de greu e de-ndurat tăcerea
Că din fiecare din noi
se înalță ea ca un fum
Cât să susțină cerul
Ca el măcar să nu ne mai strivească.
Stă să se spargă cheful chiar acum
La răsărirea nopții
Râd femeile a-mprăștiere
La alte hramuri
Alte resfințiri.
Dați-l afară
Dumnezeii lui de venetic!
Băgați-i farurile-n ochi
Și puneți-l să jure pe a mă-sii!
Trântiți-i în brațe o muiere
Să-l vedem de scapără a om
Înfigeți-i pistolul în piept
Și clarinetul în tâmplă
băgați-i icoana sub nas
Și cântați-i pe la urechi!
Ziceți-i de cătănie
Ziceți-i și de călugărie!
Că vedenie de bună seamă nu-i
Câtă vreme nu trece prin el
Niciun dinte de la furculiță
Iar amintire nu e nici atât
Căci unul n-a țipat recunoscându-l
Regretându-l.
Doar nufăr de n-o fi capul lui
Tot legănându-se floare galbenă
Când doi țigani îi suflă în trompete
De-a dreapta și de-a stânga
Acolo
Pe locul ce fusese odată gol.
Că și golurile astea cât de adânci
Or fi având izvoare ascunse
Cât să-mpingă chipul omului la suprafață
Lăsându-l o vreme să se poarte pe ape
Și orbindu-ne cu oglindirea lui.