Habent sua fata libelli, cartile isi au soarta lor – asa suna un citat din Terentianus Maurus, devenit cu timpul dicton. De fapt, fraza intreaga zice ca, incapute pe mana cititorului, cartile isi au soarta lor. Dupa ce am vazut, recent, Evgheni Oneghin la Nationaltheater din Munchen, mi-as permite sa parafrazez: incapute pe mana cate unui regizor, operele isi au, vai, soarta lor. Iar asta nu din pricina muzicii – nu, din fericire muzica este imuna la atacurile de paranoia regizorala: cine ar cuteza oare sa-si vare des?tele printre acordurile celeste ale unui compozitor de geniu? Punerea in scena, in schimb, pare aria predilecta de manifestare a celor mai neghioabe porniri de extravaganta bolnavicioasa, de originalitate cu orice pret. Molima care bantuie de mai multa vreme prin culisele teatrelor s-a raspandit, din pacate, si pe scena operei.
Si cu cata bucurie asteptam seara spectacolului! Aflasem ca la pupitrul orchestrei urma sa stea tanarul dirijor roman Ion Marin, iar in rolul lui Lenski urma sa cante un alt roman, tanar si el, tenorul Marius Brenciu. Si trebuie sa spun ca amandoi conationalii nostri au fost la mare inaltime, fiind cei mai aplaudati in final, la traditionala reverenta in fata publicului – iar faimoasa arie a lui Lenski din scena duelului a smuls adevarate ovatii la scena deschisa. Dar si ceilalti solisti au fost, pe buna dreptate, rasplatiti cu ropote de aplauze pentru interpretarea lor remarcabila; i-as evoca aici pe Olga Guriakova in rolul Tatianei, pe Dalibor Jenis in rolul lui Oneghin, pe Elena Maximova in rolul Olgai si pe Heike Grotzinger in rolul Larinei. Sub bagheta lui Ion Marin, orchestra si-a ilustrat la randul ei, cu brio, rangul de frunte printre teatrele dramatice ale lumii – alaturi de Scala din Milano, Metropolitan din New York, Covent Garden din Londra, Opera Bastille din Paris si Staatsoper din Viena.
Dupa cum se stie, libretul operei Evgheni Oneghin transpune pentru scena lirica romanul in versuri omonim al lui Alexandr Sergheevici Puskin. Actiunea se petrece prin anii 1820, la tara in primele doua acte si la Sankt-Petersburg in cel de al treilea. Prima surpriza s-a ivit chiar de la ridicarea cortinei: interiorul conacului si costumele par a fi de pe la 1970, in prim-plan troneaza un televizor, iar duetul Tatiana-Olga pare decupat dintr-un concert rock’n roll. In actul urmator, in timpul balului prilejuit de ziua onomastica a Tatianei, se danseaza twist. A doua surpriza (atentie, se merge in crescendo!): o trupa in costume marinaresti executa, pe ritm de cazacioc, un numar de… striptease masculin. Unica pauza intrerupe actul doi pe la mijloc, intre provocare si duel. Pentru edificarea celor ce inca n-au priceput unde bate regizorul Krzysztof Warlikowski, scena duelului nu are loc, ca in romanul lui Puskin si in libret, intr-un peisaj de iarna, langa o moara, ci intr-un interior dominat de un enorm pat conjugal, pe care mai intai dorm si in cele din urma se infrunta cei doi protagonisti, Oneghin si Lenski – acesta din urma fara pistol, schitand insa o incercare vaga de a-si sugruma potrivnicul (sau poate doar de a-l imbratisa?). In timp ce in sufletul lui Oneghin se aprinde valvataia iubirii nefericite pentru cea devenita intre timp sotia lui Gremin, scena e invadata de o ceata de travestiti lascivi, asemeni unor spectre ce par fie a-i bantui amintirile, fie a-l ademeni intr-un dans valpurgic, spre a-l impiedica sa se lase captivat de farmecul Tatianei.
Este evident ca intentia regizorului a fost de a ridica, prin aceasta punere in scena, un monument in memoria compozitorului, Piotr Ilici Ceaikovski, a carui homosexualitate, lucru cunoscut, i-a pricinuit destula suferinta, intr-o vreme in care morala publica stigmatiza, iar legea chiar pedepsea aceasta inclinatie. Insa cel putin pentru o parte a publicului, care a reactionat la scenele “fierbinti” cu fluieraturi si strigate de pfui, rastalmacirea in acest scop, oricat de bineintentionat, a unei opere clasice a mers totusi mult prea departe. Poate ca prietenia lui Oneghin pentru Lenski depasea, chiar in romanul lui Puskin, limitele unei camaraderii – desi din libret nu rezulta ca cel dintai ar fi fost nu doar depravat, dezabuzat – un personaj tipic pentru intreaga literatura rusa a secolului XIX -, ci si pederast. Pasiunea finala pentru Tatiana pare, dimpotriva, sa dezminta o asemenea teza, chiar daca unii nu vor accepta acest argument, invocand cazurile de bisexualitate. Mult mai important este insa faptul ca intrega montare nu face decat sa zadarniceasca receptarea continutului emotional, de un inegalabil dramatism, al operei: cum sa intelegi candoarea din primul act a Tatianei, iubirea inflacarata a lui Lenski, pentru a carei puritate el e gata sa-si jertfeasca viata, fidelitatea aceleiasi Tatiane pentru un sot pe care nu-l iubea, cand totul e transpus intr-a doua jumatate a secolului XX, intr-o ambianta potrivita poate pentru San Francisco, si care te face sa te intrebi cum de a rezistat regizorul tentatiei, la indemana, de a le prezenta si pe cele doua surori drept lesbiene incestuoase.
Munchen, 4 martie 2008