Ridicarea pragului de deținere la SIF-uri de la 1% la 5% este primul pas în drumul spre normalitate. Dictonul “divide et impera” își pierde încet-încet din forța de persuasiune cu care managementul acestor companii financiare câștiga invariabil disputa cu acționarii lor. “Acțiunile concertate” invocate frecvent de baronii moderni ca scut în calea unor întrebări altfel absolut firești puse de către acționari devine se mută la un nivel superior.
Teoria de agent, menționată în toate bibliile de știință a finanțelor, stipulează că managerul nu este altceva decât un agent al acționarului, al cărui rol este de a maximiza capitalul investit de acesta. În România a fost exact invers în cazul SIF-urilor: acționarii aveau calitatea de agent al managementului, lucru nemaîntâlnit pe piețele financiare de pe glob. Altfel cum se poate explica faptul că politica investițională a acestor companii este absolut opacă în fața acționarilor? Cum se poate explica ideea fixă de a achiziționa acțiuni la Biofarm în condițiile în care rentabilitatea totală a investiției în acest emitent este net inferioară majorității alternativelor de investire a acelui capital? Cum se poate explica orbirea de care patru dintre SIF-uri au dat dovadă prin neincluderea în portofoliul de acțiuni locale a Azomureș în condițiile în care toți indicatorii fundamentali și bursieri sugerau o creștere solidă a valorii titlului?
Tentativa unor reprezentanți ai SIF-urilor, inclusiv din mediul academic, de a justifica deciziile de investiții și partizanatul feroce al pragului de 1% prin fraze de tipul “nu ne vindem țara” este cel puțin penibilă. Rata internă de rentabilitate, termenul de recuperare, valoarea actualizată netă, rentabilitatea totală a acționarilor sunt fundamentele de evaluare a investițiilor, bazate pe simultan pe analiza fundamentală și tehnică riguroas efectuate.
Pentru Bursa de Valori autohtonă este un balon de oxigen vital aș spune. Măcinată de delistări și demiteri la vârf, cu un nivel mediocru al lichidității și alegând calea importului de emitenți (vezi secțiunea ATS) în detrimentul listării unor companii locale, BVB primește un impuls de normalitate.
Dacă măcar o parte din planurile ireal (pentru România) de mărețe de listare a unor pachete de acțiuni la marile companii la care statul este acționar majoritar anunțate pentru 2012 s-ar realiza, atunci bursa ar avea realmente șansa să iasă din anonimat. Prin creștere internă și nu prin importuri de emitenți care în fapt maschează eșecul politicilor de marketing ale acesteia. Cazul GeCad, ca să menționez un singur exemplu, a fost de altfel publicat recent în paginile ZF.
În final nu mă pot abține să nu remarc că în timp ce normalitatea este un lucru firesc în multe țări de pe glob, în România ea se obține cu enorm de multă trudă și timp consumat. A se citi ani și generații. Factorul politic știe de ce.
Eduard Dinu – profesor universitar la A.S.E. București
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.