Imi continui plusul de biografie aici cu o personalitate culturala ieseana despre care, sincer, nu-mi dau seama ce se stie la nivel mai larg. Sigur, eseistul Liviu Antonesei este cunoscut si apreciat, poetul Liviu Antonesei, de asemenea.
Dupa volumul de povestiri Check Point Charlie (Editura T, Iasi, 2003), si prozatorul Liviu Antonesei a devenit cunoscut criticii – o dovedeste numarul impresionant de recenzii pe care acel volum l-a avut, desi autorul l-a publicat, din solidaritate pentru un proiect cultural, la o editura care abia se nascuse la vremea aceea, a Fundatiei Culturale “Timpul” din Iasi.
Nu stiu cat se cunoaste insa tocmai despre aceasta solidaritate pe care Liviu Antonesei a dovedit-o in repetate randuri fata de tinerii scriitori ieseni. Si, mai ales, daca este cunoscuta, nu-mi dau seama in ce masura se intelege amploarea unei asemenea contributii. La inceputurile cenacliere de care pomeneam si in articolele precedente puse sub semnul plusului de biografie, Liviu Antonesei nu era o prezenta constanta. Insa uneori putea fi vazut prin public, in vreun loc nu neaparat foarte vizibil, ascultand cu maxima atentie discutiile, intervenind rareori, dar, aveam sa constat mai tarziu, urmarind mai ales “vocile” salii: de la invitatul cenaclului, poetul sau prozatorul care sustinea lectura, pana la cei care interveneau critic asupra textului citit. Si n-o facea defel dezinteresat. Pregatind relansarea revistei Timpul, care-si avusese o prima perioada de glorie postrevolutionara pana pe la jumatatea deceniului zece, Antonesei isi forma o echipa. Iar in 1999, cand seria noua a revistei a fost scoasa pe piata, in redactie se aflau deja sau avea sa li se alature atat oameni care-si confirmasera valoarea culturala, precum Gabriela Gavril, O. Nimigean, Radu Andriescu sau Dan Lungu (de asemenea tineri si foarte tineri), cat si scriitori sau critici literari pentru care Timpul reprezenta prima provocare in acest sens, precum Florin Lazarescu, Radu Pavel Gheo, Doris Mironescu, Serban Axinte sau, pentru ca imi impune contextul sa spun asta, eu insumi. Nu stiu in ce masura mi se poate infirma parerea, dar raman deocamdata cu impresia ca Timpul a fost prima revista culturala din Romania postdecembrista care a mizat exclusiv pe tineri. Iar reactiile din anii imediat urmatori aparitiei noii serii ma fac sa cred ca n-a fost deloc o miza gresita.
Privind din perspectiva actuala, cand o multime de publicatii culturale si nu numai se pot lauda cu o echipa tanara si cu succese pe masura, nu pare mare lucru. Atunci insa parea o aventura incarcata de “neseriozitate”: mai ales intr-un Iasi inchistat inca, in care definitia omului de cultura parea confiscata de cateva vedete locale, care se legitimau si prin functiile cultural-administrative detinute (ceea ce adauga notorietatii un plus de respectabilitate), o asemenea initiativa nu putea sa fie privita decat, eventual, cu o oarecare condescendenta. Si nu numai de oamenii din mediul cultural: inclusiv autoritatile locale au tinut departe de lista lor de finantari revista, preferand sa “investeasca” in publicatiile deja puternic infipte pe piata, chiar daca acestea nu prea depaseau, ca vizibilitate culturala, granitele orasului Iasi.
Ani de zile, directorul publicatiei, Liviu Antonesei, caci pana la urma la el vreau sa ma refer aici, a sustinut revista, alaturi de directorul executiv Gabriel Cucuteanu (de asemenea foarte tanar), din sponsorizari private care abia acopereau costurile de tipar. Si a oferit astfel un spatiu de expunere foarte vizibil multor scriitori ieseni care, altfel, ar fi avut sanse serios reduse de a publica, de a-si expune opiniile si, fireste, talentul. Timpul condus de Liviu Antonesei a fost o rampa de lansare extrem de solida – si e usor acum sa descoperi, in biografiile unor autori deja impusi in lumea culturala, legatura cu aceasta revista la vremea debuturilor lor literare.
Dincolo de acest gen de contributie la atmosfera culturala ieseana din prezent, deloc minora de vreme ce, iata, aproape am epuizat spatiul articolului prezentand-o, despre Liviu Antonesei se mai pot spune mult mai multe. Ar trebui sa dedic probabil inca pe atata spatiu numai pentru a pomeni iesirile sale publice in sprijinul noii generatii de scriitori ieseni, numai pentru a aminti trecator de prefetele prin care a sustinut diverse carti ale acelorasi autori, numai pentru a prezenta pe larg generozitatea de a-si pierde timpul discutand cu scriitorii despre cartile lor s.a.m.d. Si-apoi, sunt convins, nu ar fi deloc suficient spatiu pentru a vorbi despre entuziastul om Liviu Antonesei, prieten prin definitie.
Dar nu doar spatiul e o problema aici, ci si firescul sentiment de jena in a scrie despre o persoana pe care o cunosti foarte bine si, descriind-o public, ai permanent senzatia fie ca esti prea subiectiv, fie ca risti sa devii prea obiectiv, tocmai din dorinta de a nu exagera intr-o directie sau alta. Or, obiectivitatea transforma biografiile in CV-uri reci. Iar oamenii despre care mi-am permis sa scriu in aceasta serie de articole nu au nevoie, in mod cert, de contributia mea la propriul lor CV.