Romanele lui Nichita Danilov nu contrazic prin nimic imaginea edificată cu migală, în timp, a scriitorului însetat de absolut și răsplătit, după cum îi va fi fost dorința, cu talentul imaginației și cu harul formulărilor fericite, abstras, însă numai cât să poată privi lumea prin lentila mitului (instrument infailibil în descoperirea sau inventarea de sensuri), contemplativ, totuși cu măsură, atent la viața cetății, dar cu un ochi deschis mereu spre lumea de dincolo, spre Celtărâmul de unde, zice-se, toate vin și unde toate se duc.

Mi se pare inutil să mai spun – hai totuși să o fac, de vreme ce tot am început – că și proza lui Danilov, la fel ca poezia sa, se hrănește din aceleași obsesii, gândiri și imagini turnate acum într-un tip de discurs configurat (dacă n-o fi și asta cumva tot o prejudecată) după alte reguli. De la un registru la celălalt trecerea se face firesc, pentru că poetul exersase un registru variat și complex de modalități expresive și se familiarizase de mult cu tehnicile articulării de scenarii epico-simbolice. Alergător de cursă lungă, Danilov depășește tot mai sprinten de la un timp încoace obstacole dintre cele mai dificile și tatonează obstinat, fără sfieli de începător, proza cu apertură metafizică, literatura marilor întrebări, în răspăr cu “noile valuri” precar alfabetizate în cultul prozaismului și platitudinilor descurajante. Educat la școala marilor prozatori ruși, autorul a învățat că, privită dintr-un unghi convenabil, realitatea imediată dezvăluie surse inepuizabile de mister, tot așa cum din miezul celor mai banale lucruri pot țâșni uneori priveliști fantastice, de tainică ambiguitate. În rândurile de față mă voi referi la un roman mai vechi al lui Danilov, Mașa și extraterestrul, în care autorul aruncă fără să se codească numeroase săgeți în transcendent, doborând încă din primele încercări un fără de prihană “Increat” zvârlit cu dispreț cât colo, în podul cu vechituri, dar și un vânat de soi (în persoana mai familiară, deși nu chiar de tot inocentă a unui extraterestru umblat prin lume și deprins cu manierele elegante), plasat strategic în prim-planul narațiunii, adică în casa unei femei lipsite de apărare, dar măiastră în lucrul cu iglița, dibace în torsul firelor epice și în împletitul țesăturii cuvintelor cu un ochi pe fața prezentului plin de surprize și cu unul pe dos, spre trecutul evocat când cu înduioșare nostalgică (universul copilăriei), când cu oroare și spaimă (soțul bețiv, războiul, colectivizarea). Mașa și extraterestrul. Femeia și bărbatul. Dialog întotdeauna provocator, deși fără soluție, taifas niciodată încheiat, lung dacă nu cât veacul, măcar cât o zi de post… De altfel, romanul nu ne ține prea mult pe jar, oferind curiozității noastre satisfacții pe măsura propriei nerăbdări: Mașa apare de la început, și chiar în rolul personajului ce focalizează perspectiva narativă (în calitate fie de martor, fie de protagonist), de unde și impresia (înșelătoare) că prozatorul ar intenționa să plonjeze în hăurile (sau abisurile, cum preferați) sufletului feminin. Conștient de riscurile inutile ale unui atare demers, autorul refuză să detalieze la nesfârșit nuanțe evanescente, lasă psihologia pe seama celor ce se mulțumesc cu asemenea îndeletniciri meschine și, atras de aventurile eroice ale marilor bărbați de altădată, se îndreaptă cu temeritate spre orizonturi greu accesibile, singurele pentru care merită cu adevărat (dacă ceva o fi meritând) să-ți pui pielea la bătaie, să-ți pierzi pentru totdeauna somnul și tihna. De unde venim? Cine este Dumnezeu? Există viață după moarte? Ce înseamnă să mori? Dar să trăiești? Astfel de întrebări (mi-am amintit, nu știu de ce, figura cavalerului salvator poposit la curtea Regelui Pescar) frământă conștiința scriitorului, și nu incertitudinile legate de viața sentimentală. În fond, emoțiile nu sunt altceva decât dovada incapacității noastre de a prețui suficient ideea, carență pe care puține spirite o pot recunoaște fără ipocrizie. Danilov știe asta și o mărturisește franc, fără orgoliu de supraom – nici nu a înțeles vreodată să câștige trișând! De aceea, reflecțiile despre ființă și timp, despre univers și infinitul cosmic nu sunt doar o simplă spoială care să ia ochii celor ce suferă de snobismul filozofării. E îndeajuns de hârșit autorul și, dacă pentru câteva clipe se lasă furat de jocul speculativ, pentru care a manifestat mereu, e drept, o slăbiciune aparte, imediat se repliază cu o fandare ironică, dintr-un soi de pudoare, sau poate din spaima de a dezvălui celorlalți propria fascinație față de lumea austeră și rece a conceptelor. Așa-zisul “gnomism” (unii au vorbit chiar despre “misticism”) al literaturii lui Danilov nu trebuie scos din context, pasajele de factură “oraculară” nu trebuie excerptate, pentru că scriitorul nu-și propune să facă proză “de idei”, eseistică, și nu-și împodobește romanul, asemeni prințului filosof, cu alese sentenții, spre luminarea minții și îndreptarea moravurilor. Când împrejurările o cer (deseori) și personajul simte anxietăți irepresibile față de tainele impenetrabile care ne înconjoară, reflecția se ivește firesc și spontan, în forme poate nu îndelung șlefuite, dar proaspete, fără artificialele și, s-o recunoaștem, de cele mai multe ori rizibilele opintiri dialectice. Oricum, dincolo de ingenuitatea problematizărilor, perfect adecvată însă identității personajelor (să fim înțeleși: nici gândurile, nici… “clopoțeii” nu aparțin autorului decât, așa zicând, als ob), Danilov pune în relief tensiunea și contradicțiile sfâșietoare ale cugetării, întotdeauna răspunzătoare de nefericirea pământenilor, fie ei extratereștri sau nu. Situată la hotarul dintre veghe și vis (întâlnirea dintre Mașa și bizarul vizitator se consumă în intervalul dintre seară și dimineață), narațiunea relatează tot felul de întâmplări ciudate într-o atmosferă halucinantă, generată de suprapunerea planurilor (timp, spațiu, cauzalitate etc.) și de interferența perspectivelor. Aici, în zona acestui bruiaj metodic al percepțiilor și a distorsionărilor cu schepsis se vădește mai acut talentul lui Danilov, în imaginarea de episoade stranii ce ascund mereu unul sau mai multe tâlcuri deloc ușor descifrabile. Încețoșarea structurilor parabolice, în manieră onirică, scoate astfel romanul din cadrul îngust al textelor “cu cheie” și al literaturii “eseistice”, sugerând posibilitatea altor trasee de lectură, în acord, de altminteri, cu intențiile ambițioase ale prozatorului. Bun, dar ce fel de roman o fi plăsmuit scriitorul ieșean? Ceea ce iese în evidență la o lectură oricât de grăbită e diversitatea temelor, a formelor și a tipurilor narative: există mai întâi un roman politic de accentuată tentă satirică, pe tema colectivizării și a victimelor represiunii comuniste; un roman al copilăriei, de factură evocatoare, cu atmosfera și amănuntele tezaurizate de memoria afectivă; un roman al actualității, ce conturează peisajul dezolant al noilor realități sociale postdecembriste, cu exodul emigranților în căutarea unui loc de muncă, familii destrămate etc. Se pot decela apoi un filon sentimental (viața intimă a Mașei), unul detectivistic, altul fantastic, anti-utopic. Și or mai fi vreo câteva, nu mai stau să verific acum. De toată lauda mi s-a părut faptul că mozaicul acesta narativ este strunit în chingile unei structuri de uimitoare coerență: în ciuda impresiilor de moment, fiecare detaliu își dovedește importanța și forța de sugestie, adăugând nuanțe prețioase nucleelor pe care se sprijină eșafodajul epic. Nu știu dacă prozatorul și-a atins pe deplin scopul (deseori am avut impresia că vrea să spună totul, până la capăt, de unde și o anume precipitare a discursului, semn al tensiunii neobișnuite care va fi marcat procesul elaborării), dar ceea ce i-a ieșit de sub condei e cu mult peste ce se publică și se premiază astăzi drept literatură de calitate. Mașa și extraterestrul, roman al cărui titlu amintește parcă de capodopera lui Bulgakov, mizează, cum spuneam, pe efectul fantasticizant provenit din desființarea programatică a granițelor dintre natural și supranatural, viață și moarte, în buna tradiție a genului. Cele două personaje din narațiunea-cadru sunt un fel de oglinzi ce reflectă diferit una și aceeași realitate: lumea Mașei e creionată în culori vii, cu procedeele cunoscute oricărui prozator realist, pe când universul din care coboară extraterestrul (nemuritor precum “morții vii” din Cimitirul Buna-Vestire sau ca bizarele făpturi din Solaris,chemate la viață de dorințele cele mai ascunse ale oamenilor) devine înspăimântător prin contrast (credința este asemănată cu un joc de cărți, ființele posedă trei sexe, oamenii sunt ne-oameni pentru că au văzut “adevărul”, moartea este un privilegiu acordat numai cu permisiunea autorităților etc.). Extraterestrul apare în postură de Ales, singurul care se întoarce dintr-o călătorie fără sfârșit, în veșnicie, pândit fiind mereu de pericole despre care Mașa nu are nici cea mai mică idee. Dintre corespondențele care se stabilesc între episoadele relatate de cei doi merită amintite secvențele despre televizor (alegorică apariție!), considerat de babulea Tatiana, bunica Mașei (ce personaj extraordinar!), “o cutie diabolică, umplută cu tot felul de suflete păcătoase”, intuiție confirmată, mai târziu, de extraterestru: “lumea celor morți se învecinează cu lumea celor vii și între ele nu există decât o singură peliculă asemănătoare cu sticla micului ecran”. Apoi, obiceiul bătrânei de a confunda lucrurile indică, de asemenea, suprapunerea firească a celor două universuri, ca și numeroasele fragmente evocatoare amintind de rituri străvechi, imemoriale: tatăl Mașei aruncă monede în fântână pentru a afla, după sunetul apei, dacă anul va fi îmbelșugat; scena colectivizării e relatată în maniera profețiilor sumbre: peste tot se ivesc semne rău prevestitoare (broaștele râioase murdărind fântânile, cocostârcii înfometați, cei doisprezece pui de șobolan îmbrăcați în straie de arhierei, “diavolul” Ippolit călare pe o ciudată Șobolăniță etc.). După epuizantul taifas, în care locvacitatea întreținută cu pahare de vodcă a trezit în sufletul celor doi tot felul de amintiri, unele duioase, altele cumplite, înainte de a se despărți de primitoarea sa gazdă vizitatorul îi dezvăluie și ultimul lucru de taină: puterea “metamorfozării”. Lucru căreia Mașa nu-i mai poate rezista, chiar dacă nu-i prea înțelege rostul “metaforic”: astfel, în urma “întâlnirii” va lua naștere un animal fabulos, a cărui grotescă și simbolică autofecundare trimite la descrierea anticipatoare a Extraterestrului, contrapunct al fantasmelor doritoarei partenere. Noua “entitate” (“trinitatea” Mașa-Extraterestru-capră) anunță ecloziunea cetățeanului unei lumi viitoare în care oamenii vor avea “hăuri” (sic!) în loc de suflete. Aluzia la “minunata lume nouă” așează romanul lui Nichita Danilov, dacă ținem cu orice preț să menționăm un model, în trena distopiei lui Huxley, cu precizarea că scriitorul ieșean nu renunță la autenticitate și nu suprimă complexitatea vieții, a concretului existenței de dragul dezbaterii ideologice insinuate în pliurile basmului apocaliptic. Fiorul de groază adus de amintirea coșmarului comunist este mult amplificat de proiecția futurologică, sugerându-se astfel că istoria, cu toate relele ei, e de preferat exilului în spațiul intergalactic. Dacă tot se înlocuiesc demonii mereu unii pe alții, fără a dispărea vreodată cu totul (“Plecase un demon, alții urmau să vină în locul său”), măcar să fie cei pe care îi cunoaștem de mult. Pentru că răul știut, oricât de cumplit, e mai ușor de acceptat decât tortura incertitudinii. Scriitor prolific, poetul convertit la roman a mai publicat între timp două cărți extrem de interesante ca formulă estetică, foarte bine primite de critică: e vorba de Locomotiva Noimann și Ambasadorul invizibil. Iar călătoria în oceanul de proză e departe de a se fi încheiat. ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista “Convorbiri literare”; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista “Convorbiri literare”, unde semneaza rubrica “Cerneala simpatica”; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu – de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium – impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.
Subiecte #Mașa și extraterestrul#Nichita Danilov#scriitori ieseni