„Sunt un fiu de țăran, pierdut prin lume”, afirmă undeva poetul Viorel Boldiș.
S-a născut în 1966 în Oradea. A fost ziarist, redactor șef al unui cotidian bihorean, a început să scrie poezii, dar n-a apucat să-și publice primul volum la editura clujeană la care îl predase, a sosit revoluția și a dat totul peste cap. În 1995 s-a stabilit în Italia, în provincia Brescia. Declara ulterior că a plecat din dezamăgire și din instinct de supraviețuire. A publicat poeme în numeroase reviste, a fost inclus în antologii de poezie italiană, a ajuns la volume proprii. A câștigat mai multe premii și a publicat volume de poezie: Da solo nella fossa comune, Gedit edizioni, Bologna 2006 (câștigător al Premiului Eks & Tra, 2005); Rap…sodie migranti, Centro Studi Tindari Patti 2009 (finalist al Premiului Tindari Patti, 2009); 150 grammi di poesia d’amore – 150 de grame de poezie de dragoste (volum bilingv), Rediviva Edizioni, Milano 2013; Morarul zeilor – Poezii din străinătate (poezii în limba română), Rediviva edizioni, Milano, 2013. Participă la varii întâlniri și dezbateri pe tema imigrației și a literaturii, iar în 2011 i-a fost atribuită Diploma de excelență pentru merite culturale, de către Departamentul românilor de pretutindeni al Parlamentului României.
Viorel Boldiș scrie la fel de bine în română și în italiană. E un poet foarte popular, nu numai printre românii din Italia. Insistă: „Sunt musafir în alte limbi,/ căci doar în limba mea mă regăsesc.” Volumul scris dar nepublicat înainte de emigrare se numea „Singur în groapa comună”. La fel s-a numit primul volum publicat după mulți ani în Italia. („Singur în groapa comună eu sunt. / M-ascund între cer și pământ. / Crescut și educat în grabă, fără stare, / mă descurc, ajung să prind Crăciunul, / dacă nu, o să cer dezlegare. / Oricum, admițând câte o mică lacună, / nu cred să mai fie vreunul / cu mine în groapa comună.”) Uneori e revoltat de realitățile care nu se schimbă ori se schimbă greu. („Timpul a trecut și parcă / țara aste n-are pace. / în iluzii și minciună / viitorul nostru zace. // Se perindă parlamente, / președinți unu și unu ,/ de-ți vine să-i pui în poză / și să tragi în ei cu tunu.”) Alteori pare o trâmbiță a revoltei: „Ascultați bine, vă spun pe românește: / Ar trebui să vă cuprindă teama! / Nu mai e mult, poporul se trezește, / Voi l-ați belit, el vă va face seama.” Cele mai multe dintre poeziile sale sunt însă de dragoste, una amară, care pare puțin împărtășită sau îndepărtată.
„Cu susul în jos
Eu te iubesc, stau în cap și te iubesc…
Văd lumea întoarsă pe dos; îndrăznesc
să o iau la-ntrebări… măi lume, ce dracu faci?
Tu stai cu capul în jos, lângă mine, și-mi placi.
Două păsări dau din aripi zburând parcă dinspre cer spre pământ.
Da iubito, totu-i cu susul în jos. Oare ce legământ
ne ține cu picioarele împlântate-n țărână?
Mă rog, lasă, nu-mi răspunde, mai bine ia-mă de mână,
sau mai bine zis de picior,
gâdilă-mă în talpă încetișor
și spune-mi că mă iubești și cu capul în jos,
cu o iubire, așa, întoarsă pe dos.
Vai, abia acuma am înțeles ce se întâmplă:
două idei și-un sentiment îmi ies împreună din tâmplă
și se îndreaptă exact înspre tălpile tale înfipte în cer…
Asta e… eu te iubesc de la cap și până la picioare și sper
ca toată lumea asta, așa întoarsă pe dos cum este,
să se transforme într-un sfârșit frumos de poveste.
Casa mea din tine
Dacă aș putea
mi-aș face casă în tine, iubita mea.
Aș face-o din paie și lut
să miroși ca pământul
unde am crescut.
Ferestrele le-aș pune sus sus,
în ochii tăi mari și luminoși,
să-mi intre lumina din ei
de câte ori iubito te uiți în ochii mei.
Și nu m-aș îngrădi, gard nu mi-aș face.
Dacă aș putea și dacă ți-ar place
aș planta în tine iasomie
și pe la colțuri viță de vie
să beau din tine, să-mi treacă din dor.
Dacă aș putea, parcă aș vrea să mor
și să rămân în tine-o veșnicie.”
(din 150 grammi di poesia d’amore – 150 de grame de poezie de dragoste, Rediviva Edizioni Milano, 2013)