Poet de mare rafinament, capabil să exprime trăiri și reflecții tulburătoare în forme dintre cele mai variate, de la haiku, sonet sau glossă la melting-pot-ul postmodern (Scrieri alese, week-end printre mutanți, adio adio dragi poezii și planeta 0 sunt titlurile volumelor de versuri publicate până acum), eseist și critic comprehensiv, cu un discurs percutant și inconfundabil, rezervat în elogii dar nu lipsit de entuziasm atunci când simte valoarea, mai ales dacă e vorba de autori tineri, ignorați de “mandarinii” scenei literare contemporane, O. Nimigean (foto) se dovedește și un înzestrat prozator.
Să se fi săturat oare și el, ca atâția alții, de poezie? Puțin probabil. Nimigean nu-și leapădă convingerile după cum bate vântul și nu vânează succesul cu orice preț. Apoi, proza pe care o scrie nu e atât de accesibilă încât să satisfacă gustul mulțimii și nici nu ascultă de rețetele rudimentare ale “noului val” detabuizant. Primul roman al scriitorului (Mortido) iese, de fapt, din laboratorul acelorași idei și obsesii din plămada cărora au fost prelucrate și textele sale poetice. În locul unei spectaculoase convertiri, iată, scriitorul ne oferă surpriza unei deloc mai puțin interesante continuități.
Talentul de prozator și-l ilustrase Nimigean și în paginile de jurnal intim și de evocare apărute în timp prin diverse gazete, în Cartea roz a comunismului, în câteva reușite portrete sau fragmente memorialistice din care nu lipsesc nici interpretările incitante, nici emoțiile și impresiile subiective ce dau viață ideii. Dar în Mortido autorul lasă în urmă lumea plină de capcane a eului, zice-se, “detestabil”. Ambiția sa vizează depășirea orizontului îngust al subiectivității și edificarea unui univers imaginar pur estetic, golit de materia inutilă a trăirilor individuale, un univers al esențelor și simbolurilor elementare, care să nu mai aibă nevoie de nici un fel de justificări, moral-alegorice sau de altă natură. Refuzând din start oglinda stendhaliană, Nimigean destramă sistematic iluzia mimetică și subminează linearitatea tradițională a epicului printr-o foarte ingenioasă strategie narativă. Ignorarea principiului cauzalității și absența motivării psihologice a comportamentului personajelor, fabulația oniric-macabră, tușa expresionistă al viziunii – iată câteva dintre cele mai importante caracteristici ale acestui text în care nici un cuvânt nu pare de prisos.
Deși redus ca dimensiuni, Mortido e – hai să-i zicem, de ce nu? – un “roman” cu o fabulă imposibil de rezumat, pentru că așa-zisele “evenimente” nu declanșează o intrigă, mobilul acțiunilor rămâne neprecizat iar cel ce narează (întâi Fra, mort în împrejurări obscure, apoi povestitorul-martor) pare sortit pieirii, din motive greu de elucidat. Sau poate, cine știe, tocmai mărturisirea atrage după sine pedeapsa, având în vedere că faptele, atâtea câte sunt, vorbesc, toate, despre crimele înfiorătoare ale lui Abăza, protagonistul însetat de sânge care întruchipează, la un prim nivel, tipul securistului odios, metamorfozat succesiv, după gradul desăvârșirii în abominațiune, în mesager al morții, geniu malefic, personificare a răului absolut, în, Doamne iartă-mă, Necuratul însuși. Abăza ucide tot ce întâlnește în cale și e de necrezut de câte orori se dovedește capabil într-o singură noapte (lumina zilei nu-i priește deloc) cât durează, propriu-zis, acțiunea. De la asasinarea șoferului de taxi până la “terciuirea” pruncilor din maternitate și a oamenilor-paraziți colcăind în trenul “ca un intestin” gata să explodeze, ascensiunea oribilului personaj pe treptele abjecției și cruzimii nu poate fi oprită. Bine că măcar decorul acestui spectacol teratologic e ceva mai familiar: evenimentele se petrec într-un oraș din România primilor ani de tranziție, cu străzi pline de hoți, bețivi și prostituate, clasa muncitoare e instigată la violență împotriva intelectualității de liderii feseniști, pe fondul fenomenului “Piața Universității”, al manipulării colective și al mizeriei cotidiene. Dar prozatorul abordează numai tangențial problematica social-politică, și nu în manieră directă, abstract-discursivă. Selecția câtorva secvențe luate parcă “pe viu”, fotografiate în treacăt, fără comentarii de prisos, e mult mai percutantă decât orice pamflet.
Nimigean a asimilat temeinic lecția lui Nabokov, știe foarte bine care e importanța stilului și de ce trebuie să nu înghită literatura, după o sintagmă pe măsura disprețului autorului Lolitei, “gunoiul local” al ideologiilor de tot felul. Așa cum “crimele” lui Abăza par mai degrabă simple automatisme ce pun în mișcare mecanismul textual, tot astfel “cruzimea”, fără nici un sens moral sau psihologic, trebuie înțeleasă, cred, ca artificiu strict funcțional (funcția imaginarului), sugerând un raport de putere, de subordonare, procedeu de configurare și intensificare a viziunii artistice. Excesul răpește violenței semnificațiile obișnuite, cruzimea nu mai înspăimântă, iar grotescul (de factură manieristă), dilatat până la niște proporții enorme, nu mai dezgustă. În ciuda atâtor atrocități, în ciuda, ca să folosesc un termen nu prea agreat de specialiștii în teoria textului, “conținutului” epic propriu-zis, atitudinea naratorului este, sau așa lasă impresia, detașat ludică, neimplicată, grație perspectivei privilegiate de simplu martor, spectator. Și totuși, spectatorul nu rămâne niciodată cu totul neimplicat, deși se insistă, în repetate rânduri, asupra esenței imaginare a personajelor-marionete printre care naratorul însuși se prenumără: “Înțelegi, în sfârșit, de ce m-au amuzat morții Abăzei? Înțelegi de ce seamănă – semănăm – cu niște păpuși, din care sângele scurs se preface în rumeguș?”
Prozatorul evită ambalajul retoric inutil și insistă până la halucinație asupra detaliilor în descrierea unor lucruri altminteri nedescris de scabroase. Fantasticizarea ludic-macabră capătă rezonanțe maldororiene, delirul imagistic este dirijat cu o suspectă luciditate de către un scriitor care, bântuit de obsesia paradisurilor artificiale, simte enorm și vede monstruos. Acuitatea percepției naște monștri, deși nici rațiunea nu doarme. Deposedate de atributele umanului, personajele se uniformizează, iau aspectul unor obiecte neînsuflețite care se descompun în pasta compactă a unei unice materii modelată în configurații bizare, gândite parcă de un Dumnezeu plictisit de stereotipia propriei creații. Abăza leapădă masca romantic-demodată a demonului și își dezvăluie, astfel, adevărata esență, aceea de agent al disoluției cosmice. Din altă perspectivă privind lucrurile, dezagregarea ființelor și lucrurilor, a tuturor elementelor care compun lumea, poate fi înțeleasă ca posibilitate de reintegrare în pierduta unitate originară. Ambivalența imaginilor reflectă de fapt o viziune organicistă, care privilegiază totalitatea în raport cu fragmentul, de unde și frecvența perceperii spațiului ca loc al interferenței, al amestecului elementelor diferențiate ca formă ori ca substanță. Moartea nu dobândește însă aici nici un sens transfigurator și nu aduce cu sine speranța salvării de nefericirea conștiinței vremelniciei existenței individuale. Iată doar un exemplu, printre atâtea altele: “Oamenii se aglutinează în masa compactă”, “Băncile sunt tescuite (merită inventariate sinonimele acestui verb, precum și cuvintele desemnând materiile friabile, moi, de o consistență păstoasă, n.n.) cu vietăți lipite unele de altele, într-o inconștientă, gregară solidaritate. Creștete pleșuve, basmale pestrițe, tălpi de bocanci, guri căscate, în curioase racursiuri, țațe, cu plozii dăbălăzați între țâțe, boccele, cufere, geamantane, sacoșe, baloturi, saci, coji de semințe. Sala de așteptare seamănă cu un tomberon supraîncărcat. (…) La trecerile dintre vagoane, simte cum pășește peste trupuri moi care se întorc în somn. Se află într-un intestin umed, constrâns să-și facă loc printre mari viermi placizi. Să-i atingă, să-i înlăture, să pătrundă, forțând ușor, prin chișleagul lor diluat”.
Inventivitatea autorului în materie de imaginație a răului, pe o gamă foarte cuprinzătoare a reprezentărilor materiei fetide, putrescibile, de la bube, mucigaiuri și alte infecte orduri la infernala colcăială de paraziți, amintește de Arghezi, cel din Flori de mucigai și Cimitirul Bunavestire. Nici ecourile din Blestemele argheziene nu lipsesc, ca în această invectivă teribilă: “Îți lucesc ochii din cap ca două căcăreze, bălegate de o oaie bolnavă de gălbează. Bălegate cu sânge, avortonule! De acuma ți-i albul ochilor roșu. Ai obrazul plin de bube negre, ca fața mortului de muște. Ai răsuflarea grea ca o scăpăciune de dihor și ți-i glasul leșios de parcă ai fi golit, de dușcă, lighenele cu spurcăciuni de sub paturile curvelor… limbricule mare și alb! Ce-aș mai da cu tine de pământ! Ce ți-aș mai împroșca zemurile râncede, stârpitură!… Șobolan supraponderal! Mi-e scârbă să-ți ating coada cleioasă și să te ridic în văzul lumii, să-ți curgă fleașca osânzei, mucii groși de sub pielița flocoasă!” ș.a.m.d.
Parcă era vorba de joc, de un nevinovat experiment hazliu, balet mecanic, spectacol de marionete? Desigur, totuși – ciudat?! – impactul asupra conștiinței receptorului e de o acuitate pe care râsul nu reușește să o atenueze, și nici avertismentele prozatorului care ține mereu să ne atragă atenția asupra caracterului livresc-experimental al propriului text, de parcă s-ar teme ca nu cumva să confundăm, of, ficțiunea cu realitatea. Ei bine, nu facem greșeala aceasta de neiertat, dar nici nu putem scăpa de o senzație apăsătoare și irepresibilă, care ne scoate din impasibilitatea atât de lăudată de susținătorii autonomiei esteticului și ai gratuității artei. Nimigean nu este însă atât de naiv încât să nu se joace puțin și cu credulitatea lectorului de un anumit tip, pe care n-are rost să-l arăt cu degetul.
În afară de cele menționate până acum, un aspect fundamental al cărții, poate nu prea explicit, dar deloc neglijat, îl constituie reflecția asupra scrisului și a literaturii în genere. În așteptarea unor revelații mântuitoare, scriitorul amână sine die vânătoarea în transcendent. Și nici nu poate face altfel. Deocamdată se află în infern, de unde nu are cum întrezări, ca să-l parafrazez, pâlpâirile luminii taborice, călăuzit fiind doar de flacăra propriilor fantasme: “Cuvintele sale, cuvintele lui Fra, povestite mie, și cuvintele mele se amestecă în mintea lui Abăza. Un joc de lumini – reconstitui acum, ostenit – un joc de oglinzi, în depărtările cărora dispar și din depărtările cărora se adună fețele noastre întreite, lucind unele sub altele, întunecându-se și străvăzându-se, spectrale ori izbucnind în volume clare – dar tot nimic, tot zadarnice, halou înspăimântător al morții, în care ne strângem, laolaltă, tustrei, robi unei fascinații malefice. (…) încercăm, inutil, să ne opunem absenței. înnebunesc doamne înnebunesc am nevoie de puțin sânge ca să verific ordinea lucrurilor nu văd nimic. Abăza ăsta e o aiureală a lui Fra nu văd decât noaptea da nu văd nimic ce dumnezeu se petrece.”
Ca și în volumele sale de versuri, Nimigean exploatează intens
posibilitățile limbajului, căruia îi conștientizează limitele, fără
să se sperie însă pentru atâta lucru. Înaintea neantului devine
chiar foarte elocvent, tăcerea universului infinit nu-l face să
deznădăjduiască și să lase condeiul din mână, reușind să transforme
cenușia tragedie a non-sensului într-un spectacol fastuos și
imprevizibil, semn al unei disponibilități ludice și al unei
ingeniozități inepuizabile. Dacă rădăcinile pline de venin ale unei
astfel de literaturi sunt amare, otrăvurile acestea, odată
împrăștiate în pagină, provoacă spiritul, nu-l anihilează,
predispun mai degrabă la meditație decât la
angoasă.
În Mortido frapează și comedia limbajului, parodia stilurilor și a formelor literare, de la cronicari la Mateiu Caragiale. Secvența violului Cordulei, relatată în limbajul de uimitoare savoare al Istoriei ieroglifice, cu sintaxa sa fantezist hiperbatică, e memorabilă, probând cu asupra de măsură o virtuozitate pe care până și un Șerban Foarță ar fi invidios.Scriitor cu un simț lexical foarte viu, Nimigean îmbină într-o inimitabilă mixtură stilul popular cu cel cult, vocabula arhaică și neologismul cu termenii argotici. Tezaurul paremiologic este scos la iveală cu vădită plăcere și cercetat nu tocmai fără intenție, cuvintele încep parcă să cânte iar frazele, ritmate, se amplifică muzical în cadențe migălos orchestrate. Iată doar uvertura unei asemenea compoziții: “Vorba multă, scârnăvia omului. Și, dacă sari prea multe garduri, îți intră un par în cap (sic!). De aceea, să mă grăbesc, să nu mă arăți cu degetul și să spui despre mine că după ce că-i prost mai face și-n cărare. S-o fac la dos. Căci cam știm cum sunt oamenii la noi: Țară Românească, curvă bătrână. Cu toate că cine mănâncă brânză nu pune pe el osânză, iar cu ouă de papagal nu faci papară și nici carul nu-l scoți cu anafura din șanț, hai să-i punem un benghi în frunte și să-l trimitem în lume. Acum, e drept că cine se ia după muscă îl duce la căcat și cine se îndură de cui pierde și potcoava, dar decât cu deștiul, mai bine cu ceruza. Cam asta ar fi, că și braga răcorește. Și apoi, pe de o parte, cine socotește câte foi intră-n plăcintă nu mănâncă plăcintă niciodată, iar pe de alta, ce știe mocanul ce-i șofranul?”
Enumerația nu e o banală figură de stil, ci un procedeu-cheie în Mortido, traducând obsesia multiplicării prin dezagregare, principiu modelator al imaginarului artistic, cum am văzut deja. Nici procedeul citării nu e disprețuit (vezi minuțioasele reconstituiri documentare ale genealogiilor lui Abăza), nici clișeele și locurile comune care, contextualizate abil, devin surse nesecate de expresivitate. Cât despre motto-uri, acestea sunt, mai toate, extrase din așa-numita literatură “pentru copii” (Creangă, Carroll ș.a.), pentru a sugera, cred, că jocul cu moartea poate fi de o tulburătoare și crudă ingenuitate.
Unde începe și unde se sfârșește jocul acesta autorul nu ține să ne mai lămurească. Dar sunt convins că nu și-a spus, încă, ultimul cuvânt.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista “Convorbiri literare”; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista “Convorbiri literare”, unde semneaza rubrica “Cerneala simpatica”; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu – de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium – impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.