Un preț care merită să fie plătit

Austeritate sau creștere economică? Dilema e deja tranșată. Soluția optimă: și una, și alta. Sub acest aspect, anul de grație 2012 este, fără îndoială, mai greu decât cel precedent. Fiindcă aceleași obiective ca în 2011 – austeritate (cu deosebire sub formă de ajustări de deficit bugetar și de ajustări ale deficitului contului extern) conjugată cu impulsuri pentru creșterea economică – au de această dată ca fundal două rânduri de alegeri.

O bătălie grea se dă pentru mai mult PIB. Nu-i însă deloc ușor de atins această țintă atât timp cât multe companii, îndeosebi dintre cele ale statului, cheltuiesc mult, consumă mult iar cifrele de afaceri sunt mici, din această combinație neputând rezulta altceva decât o valoare adăugată nesemnificativă. Și cât timp facturile neachitate de companiile și instituțiile publice sunt în continuare consistente. Dacă 2009 și 2010 au fost ani cu “creșteri minus”, ceea ce înseamnă că PIB-ul a crescut… sub nivelul zero, în 2011 creșterea plus de 2,5 la sută s-a numărat între cele mai mari din Europa. Deși, în 2012, nu este așteptat un record asemănător, sunt totuși șanse să avem o creștere de peste plus 1 la sută. Așadar, o “creștere plus”, ce va rezulta din două rânduri de eforturi: cel dintâi pentru oprirea căderii economice, după ce primul trimestru s-a încheiat cu un minus de 0,1 la sută, iar al doilea pentru un urcuș de trei trimestre. O creștere de lungă durată, dincolo de 2012, va fi însă posibilă numai dacă vor fi vitalizate stimulentele muncii. Nu înainte ca din viața socială să fie alungată iluzia creșterii câștigurilor din muncă… fără muncă performantă, care continuă să blocheze inițiativa, efortul constructiv, punerea la lucru a inteligenței creatoare. Și nu înainte de a fi pus semnul egal între deciziile aducătoare de profit colectiv și câștigul individual; și, desigur, între munca aducătoare de bogăție colectivă și câștigul individual. Important este să plecăm de la o realitate. Aceea că societății românești nu-i va fi de folos o creștere economică de orice natură, ci numai una sănătoasă. Adevăr ce impune ca statele aspirante la creștere economică plus, între care și România, să ia în considerare, în formularea propriilor politici economice, obiectivul convergenței între punctul cardinal de stabilitate și mai mult PIB. Cu alte cuvinte, austeritate plus creștere economică. Adio deci finanțări inflaționiste ale deficitului bugetar, în contextul înmulțirii programelor riguroase de reducere a cheltuielilor în sectorul public, restrângerii costurilor în economie și eliminarea risipei. Plus potrivirea tuturor ceasurilor din turnul pieței – nu doar a câtorva – după ora eficienței maxime. La o creștere economică sănătoasă și de lungă durată vom putea ajunge dezvoltând un proces de ajustare macroeconomică într-un mediu economic inedit pentru noi, cu inflație și dobânzi scăzute. Mai avem însă ceva drum de străbătut până când ne vom putea bucura, dintr-o dată, de creștere economică neinflaționistă, de un deficit extern care să nu conducă la presiuni asupra ratei de schimb și de un control al cheltuielilor publice care să facă posibilă limitarea deficitului fiscal pe o bază permanentă. Iar o astfel de combinație va putea fi obținută prin întărirea disciplinei financiare, fiscale, monetare și contractuale; și, totodată, printr-o mai bună remunerare a muncii ca urmare a creșterii productivității și a performanțelor într-un mediu economic atractiv. Mai presus de orice, de la mai mult PIB la creșteri consistente ale câștigurilor din muncă vom ajunge numai cu un reglaj optim al încasărilor și al costurilor, în condiții de intensificare a cultului pentru lucruri bine făcute. Asta ar însemna o competiție acerbă în economie. O competiție pentru resurse, pentru mașini și tehnologii din cea mai înaltă clasă, pentru un management performant. Trofeul fiind bani scoși din eficiență economică. La urma-urmei, mai multă valoare adăugată, ce constituie substanța activă a creșterii economice, n-ar putea fi adunată fără tehnologii avansate, fără producție de export, fără producție pentru piața internă. Toate aceste acumulări constituie o marfă scumpă. Am putea spune: scumpă dar face. Iar societatea românească e prea săracă… să nu plătească prețul. Căci, fiind săracă, are nevoie de măsuri durabile și nu de cârpeli de pe o zi pe alta, desigur mai ieftine, care în cele din urmă ar necesita remedieri și mai costisitoare.