Celebritatea este – ca si frumusetea – lucrul dracului. Nu doar ca apare (mai mult sau mai putin) pe negandite si dispare la fel, nu doar ca poate dauna in aceeasi masura in care poate renta, dar are si insusirea catastrofala de a distorsiona relatiile “proprietarului” cu semenii sai, chiar fara ca el sa vrea, chiar fara ca ei sa vrea. Uneori, evident si brutal, alteori, insidios si aproape imperceptibil. in prezenta unei asemenea persoane “insemnate”, ceilalti simt pe data nevoia sa se arate fie mai buni, fie mai rai decat de obicei; intr-un cuvnt, altfel.
Observatia e valabila si in privinta relatiilor dintre artistii scenei si critici, mai ales daca primii sunt oameni in puterea varstei, iar ceilalti, tineri si setosi, la randul lor, de glorie; sau invers. Efectul practic al acestei perverse chimii secrete este ca spectatorul obisnuit (la propriu si la figurat) nu-si poate decat cu greu verifica propria parere despre un fapt teatral prin comparatie cu parerea emisa de “autoritati”: despre mizanscena unui regizor celebru ori despre jocul unui actor celebru are toate sansele sa citeasca fie elogii desantate, fie imprecatii ulcerate – ambele, de regula, palid argumentate.
Silviu Purcarete este un regizor celebru; nu numai in Romania, ci si (pentru cercurile de specialitate, oricum) in restul Europei, unde spectacolele sale realizate, dupa 1990, la Teatrul National din Craiova au circulat si unde, destul de frecvent, a si lucrat. Nu-i de mirare, de aceea, ca orice “manifestare” a regizorului, fie pe solul national, fie in strainatate, produce o literatura critica abundenta, pe de o parte, si intaratata in bine sau in rau, pe de alta parte. Adaugand la acestea “slabiciunile” ajunse, si ele, faimoase ale regizorului (pasiunea pentru gastronomie, de pilda, sau – paradoxala, in conditiile descrise – lipsa de sociabilitate), obtinem imaginea unui personaj neobisnuit, aproape mitic, ale carui gesturi publice (putine si strict controlate) sunt “vanate” avid de feluriti scrietori prin presa, dar, in aceeasi masura, de fanii neconditionati.
in ultimul an, Purcarete a produs (dupa stiinta mea), Asteptandu-l pe Godot de Samuel Beckett, la Teatrul National “Radu Stanca” din Sibiu si Troilus si Cresida de William Shakespeare, la Teatrul “Katona Jozsef” din Budapesta. Pe cel dintai nu am apucat inca sa-l vad; cel de-al doilea a sosit recent la Bucuresti, adus de Festivalul International Shakespeare, intr-un turneu de doua zile. L-am “intalnit” in mijlocul unei sali avide, plina-ochi. Plina, totodata, de asteptari.
De exemplu, de asteptarea ca regizorul sa fi rafistolat bine textul, caci despre Silviu Purcarete “se stie” ca monteaza piese clasice ca sa le demonteze. Dar, in afara unor taieturi – care se fac in orice spectacol modern -, tragicomedia shakespeariana (scrisa, pare-se, prin 1603 si clasificata printre piesele “bizare” ale autorului) s-a infatisat, in spectacol, cu sensurile si intelesul ei deplin, caci, la fel ca si Shakespeare, Purcarete vede razboiul (razboiul troian, aici) ca pe o farsa absurda, sangeroasa si inutila. Cele doua tabere, despartite printr-un dublu sir de lavoare cazone ce stralucesc metalic si, cumva, sinistru (scenografia: Helmut Stürmer), sunt alcatuite din indivizi identici ca apucaturi si ifose, pe care ii deosebeste doar culoarea beretelor. Daca exista vreo deplasare de accent, ea poate fi gasita in pledoaria “feminista” a spectacolului, unde tradarea Cresidei (trimisa in tabara grecilor dupa ce-i jurase iubire vesnica troianului Troilus, aceasta “se consoleaza” curand) e explicata, cu finete psihologica, prin sentimentul de parasire trait de tanara femeie in mijlocul haitei masculine, lubrice, din jur; personal, explicatia m-a convins… Mai putin m-au convins cateva alunecari regizorale, cred eu, din propria “rama” stilistica, precum acea foarte (prea) naturalista extragere de catre invingatorul Ahile a inimii (ori sa fi fost ficatul?) invinsului Hector sau ciomagirea (nu mai stiu de soldatii carei armate) a unui manechin ce se umple, sub ochii nostri, de sange. La aceste secvente didactic “tari” si la cele cateva lungimi (din prima parte, aproape toate) se limiteaza, de altminteri, reprosurile pe care le-as aduce montarii, pentru ca numeroasele descifrari subtile, adesea emotionante, fie in cheie comica, fie cu nuanta melancolica, au vadit, alaturi de plasticitatea imaginii si de frumusetea comentariului muzical (semnat Vasile Sirli), un demers regizoral coerent, solid si, in acelasi timp, subtil argumentat si expresiv sustinut. Sustinerea se refera si la jocul actoricesc, bun in ansamblu si excelent in cateva cazuri: Judit Rezes (Cresida), Zoltan Bezeredi (Thersit), Peter Haumann (Pandarus), Eva Olsavszky (Priam).
Fara indoiala, spectacolul nu e perfect, cum erau (socotite), candva, produsele “marca” Purcarete; are insa un deficit de perfectiune atat de fragil si de cald omenesc incat convinge si tulbura pe cai mai complicate decat cele ale ratiunii. Altfel spus, isi gaseste aliat nu atat in creierul specialistului, cat in sensibilitatea iubitorului de teatru.