„Întreaga literatură occidentală a apărut din Iliada și Odiseea, unde sunt prezente deja temele războiului, călătoriilor, iubirii, prieteniei, pasiunilor.” Vorbele acestea îi aparțin lui Jean d’Ormesson, care, în urmă cu câțiva ani a scris „Un alt fel de istorie a literaturii franceze”. Acum a publicat o altfel de istorie a filosofiei, adică acest eseu în mod ciudat prezentat drept roman (Ciudată e lumea, până la urmă!*), în care pune sub semnul întrebării lumea: de ce există ceva în loc să nu existe nimic? De unde vine viața? Cum funcționează universul? De la matematicienii și filosofii Greciei antice la cei de astăzi, trecând prin Newton și Darwin, oamenii de știință s-au străduit să răspundă acestor întrebări. Unde ne aflăm astăzi? Jean d’Ormesson ne propune, cu o bucurie și sete de speranță inepuizabile, să ne aplecăm din nou asupra acestor întrebări, într-un mod diferit. Avem în fața ochilor o nouă scurtă istorie a filosfiei, dar și un roman despre Viață, Univers și Oameni.
Jean d’Ormesson – una dintre marile figuri ale literaturii franceze contemporane, romancier, eseist și filozof, născut în 1925 la Paris, într-o familie aristocratică, membru al Academiei Franceze din 1973, încununat cu premii de prestigiu, între care marele premiu pentru roman al Academiei Franceze, pentru Gloria imperiului (La Gloire de l’Empire) – reușește în acest roman-eseu o splendidă repovestire a lumii, trecând prin filozofie, prin artele și științele care au fasonat omul tocmai pentru a-l face capabil de întrebări.
„«Dumnezeu i-a făcut o soră amintirii, scrie Michelangelo. I-a zis speranță.» Am iubit mult trecutul. Dar totdeauna am preferat viitorul. Mi-am petrecut timpul și viața sperând mereu altceva. Sper încă să găsesc altceva dincolo de lumea aceasta și dincolo de moarte. Dar ce anume?”
„Nimic nu se învecinează mai tare cu eșecul decât succesul. Întotdeauna m-a uimit exclamația Terezei de Avila: «Cu câte lacrimi nu se vor plăti rugile împlinite!» Ca un ecou, Niels Bohr îl sfătuia pe Einstein: «Nu-i spune tu lui Dumnezeu ce trebuie să facă.»”
„După ce i-a auzit pe astronomi vorbind despre imensitatea Universului, Cioran s-a întrebat la ce bun să se mai spele pe dinți.”
„Viața e foarte veselă. E scurtă, dar ține mult. Se mai întâmplă să fie și încântătoare. Avem oroare s-o părăsim. E deopotrivă vale de lacrimi și vale de trandafiri.”
„E plin de imbecili. Și de pisălogi moralizatori, iar printre ei se mai nimeresc uneori și tot felul de egoiști nesărați – eu le spun egoiști tuturor celor care nu se gândesc la mine.”
Cartea este plină de ceea ce exegeții francezi au numit „ormessonisme”, adică scurte sentințe filosofice care se încheie, la sfârșitul cărții – după ce a insistat asupra celor patru sentimente produse de lume și de oameni, cărora li se livrează de bunăvoie: admirație, voioșie, recunoștință, amestecul de tristețe și de speranță – cu două admirabile gânduri: „Mă îndoiesc de Dumnezeu pentru că cred în el. Și cred pentru că mă îndoiesc. Mă îndoiesc întru Dumnezeu. Și „ E bine să considerăm că Dumnezeu există și să ne purtăm ca și cum n-ar exista.”
*) Jean d’Ormesson – Ciudată e lumea, până la urmă! Editura Baroque Books & Arts. Colecția Cadril. Traducere: Tania Radu. Ilustrația copertei: Iulia Costache