Mihai Măniuțiu – Aventurile hingherului în Balkanya, Editura Humanitas
În 2004 apărea la mica editura clujeană Bybliotek un micro-roman (de fapt, șase texte onirice) al regizorului Mihai Măniuțiu intitulat „Memoriile hingherului”, de care regizorul a declarat constant că se simte legat într-un mod „foarte special” („E primul roman pe care l-am închegat în mai mulți ani. Apare acum pentru prima oară în variantă integrală și în limba română, pentru că paradoxul a făcut că a apărut întâi în traducere în limba maghiară (…) Mă leagă ceva foarte special de prima încercare – la cincizeci și de ani – de roman”). „Se petrece într-un peisaj ce pare oarecum imaginar, dar îl va recunoaște toată lumea. Se petrece în Balcania, Balcania este zona Balcanilor, zona noastră, o zonă plină de o metafizică de mahala și de o mahala care este cu adevărat metafizică și cam asta e ce e în roman.”
Avea să fie retipărit de Casa Cărții de Știință trei ani mai târziu. Micro-romanul propunea o incursiune fantastică (sau umorist-fantatstică) într-un spațiu balcanic nedefinit, mai degrabă mitic, prin intermediul a două figuri pitorești, greu de uitat – memorialistul și prietenul său, hingherul. Cei doi descoperă o lume fabuloasă, rețele conspirative, puteri malefice. Hingherul e un personaj care-și face o vocație din căuta răul pretutindeni și de a-l stârpi. Firește, cartea e un amestec de fantastic, oniric, ironie, universuri paralele comice. În spatele lor, însă, se insinuează permanent ceva amenințător. „Hingherul metafizic și paranormal – scria Marius Chivu –, e personajul de cursă lungă al lui Mihai Măniuțiu, iar ca decor – Balkanya, spațiul situat la mijloc de Grotesc și Absurd. Cu această ocazie, apar și alte figuri funambulești: Gemenii Stan și Bran, Gina Lollobrigida, savantul Bóbó, coreeanul Kim, Trapezistul… Povestirile abundă în termeni meniți să străpungă zidul ontologic al acestei suprarealități: himerismetism, depurare onirică, însomnare, extramundare, trans-transcendență.”
Un asemenea text surprindea și nu prea din partea regizorului scriitor.
Regizor de teatru, scriitor și eseist, Mihai Măniuțiu, născut în 1954, a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale“ din București în 1978, a montat în teatre importante din România și din străinătate (Belgia, Marea Britanie, Turcia, SUA), creațiile sale primind numeroase premii pentru cea mai bună regie, originalitate și cel mai bun spectacol al anului. A realizat peste o sută de spectacole. În prezent, este director al Teatrului Național din Cluj, profesor la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj și distinguished professor la University of California, Irvine. Ca scriitor, a publicat trei volume de poeme: În Balkanya, eu și ceilalți demoni (2011), Până una-alta (2012), Vertij (2014) și mai multe volume de povestiri cu tentă onirică și fantastică: Un zeu aproape muritor (1982), Istorii pe care n-am să le scriu (1998), Omphalos (2001). În anul 2011, i-a apărut volumul de povestiri Opiniile unui călător nedemn de încredere. Dintre eseurile sale teatrale amintim: Redescoperirea actorului (1985), Cercul de aur (1989) și Despre mască și iluzie (Humanitas, București, 2007).
Această succintă enumerare pare să justifice afirmațiile criticului literar Dan C. Mihăilescu, apărute pe coperta volumului pe care îl prezentăm acum: „De-aproape patruzeci de ani regizorul Mihai Măniuțiu își alintă, orânduiește, biciuiește, ocrotește și înscenează coșmarurile cu ludică mărinimie. Și-a petrecut singurătățile dureroase prin sângeroasele tragedii ale vechii Elade, prin Shakespeare, cabaretul expresionist și teatrul-dans. A ficționat borgesian, a cultivat absurdul existențial beckettian, a făcut (amarnic sau extatic) apel la mitologia mortuară din folclorul românesc, ritualizând cu strălucitoare răceală ororile subconștientului colectiv, patima puterii, dezarticularea erotică, mecanismele terorii, uitarea și pustiirea de sine. Acum a ajuns la esență. Înăuntrul ființei. Acolo unde nu mai sunt (em) decât eu și cu mine. Hingherul și umbra lui. Încotro? Și la ce bun? Există ieșire, ispășire, izbăvire? «Suntem în limb», dragă prietene, ar spune camusianul Clamence din Căderea. Adică în anticamera infernului. Bun venit!”
Volumul în cauză este „Aventurile hingherului în Balkanya” a apărut în toamna trecută la Editura Humanitas. Are trei părți: prima, „Memoriile huingherului”, reia textul mai vechi; a doua – „Întoarcerea din exil și alte întâmplări cu hingherul”; a treia, „Frontiera”. Personajul călătorește prin România – și nu numai – și vânează vise rele, pe care le ucide. „Hingherul metafizic” creat de Mihai Măniuțiu ne reprezintă pe fiecare dintre noi, iar aventurile lui sunt oglinda provocărilor cu care ne confruntăm în fiecare zi.
Greu de spus dacă, citind, se desfășoară în fața ochilor un roman (fie el și ciudat) sau o piesă de teatru. Nouăzeci la sută din text e dialog, între replici cititorul e liber să-și imagineze mișcările scenice ale personajelor. Replicile sunt spumoase, incită.
Ai senzația că asiști la o piesă montată special pentru tine într-o carte, la scene care se înșiruie surprinzător și funambulesc cu teme dintre cele mai aiuritoare – prinderea unui câine, agresarea unui om al străzii, dragoste la prima vedere prin spiritism cu oameni vii, te întrebi încotro te duce autorul (ca într-un schimb de replici: „Ce căutăm, de fapt, aici? îl întreb pe hingher./ – Ne destindem un pic, ne ralaxăm”), apoi te lași purtat. Balkanya când e un ținut, când o ființă care „umblă printre noi și se întrupează”. Reapar în părțile noi personajele știute: gemenii Stan și Bran, Gina Lollobrigida, savantul Bóbó, coreeanul Kim, Trapezistul, cărora li se adaugă altele la fel de ciudate, cum ar fi Karl Marx reîntruchipat și pus să dreagă răul pe care l-a făcut. Întâmplările sunt aproape suprarealiste, se succed pe o graniță fluidă, la propriu și la figurat, logica e redusă, dar explozia de fabulos amețește. Romanul sau cum s-ar numi el nu este pentru orice fel de cititor. O bufoniadă cu un sfârșit care poate fi interpretat în fel și chip, dar care, în mod cert, lasă loc de o nouă continuare. O să fie scrisă? Unii i-ar spune, ca și precedentului, „un roman labirintic”.