Generatia ’80 a impus in canon cativa autori; dar, mai important decat atat, s-a straduit sa disloce din ecuatia literaturii termenul inefabil de “talent”, activand o sintagma profesorala: “stiinta de carte”. Accentul se muta de pe opera vie, organica, pulsatila, pe textul fabricat dupa o anumita reteta; iar de aici, pe metatextul doveditor al inteligentei, ironiei, culturii producatorului literar ce jongleaza cu conventiile.
Desi a debutat editorial in 1994 (cu volumul Fireste ca exagerez), Robert Serban imi pare un tipic poet post-“optzecist”, aderent numai biologic la generatia ardenta a contrariilor: sex si mistica. Placheta lui Cinema la mine-acasa*, laudata excesiv, pe coperta a IV-a, de catre doi critici din promotii diferite (Nicolae Manolescu si Marius Chivu), exploateaza minimalismul pana la punctul de rupere. Poezia se realizeaza, aici, mai mult prin explicatii asupra felului in care intelege autorul lirica, la antipodul oamenilor obisnuiti. Pledoaria pentru cartile subtiri este facuta in mod direct, si de la bun inceput, in aceasta carte – intamplator – subtire: “oamenii sunt convinsi/ ca in poezii nu se intampla nimic/ ca ele ar trebui citite/ dupa moarte/ cand e bine sa nu mai ai pofte/ idei// oamenii nu deschid carti subtiri/ iar daca o fac/ observa imediat ca inauntru sunt/ putine cuvinte pe rand/ putine cuvinte pe pagina/ in rest/ alb mult alb/ si le inchid repede” (Ce ramane din viata). Intr-un astfel de stil, curatel, sunt scrise majoritatea textelor (exceptie facand cele din ciclul Lupta), lipsite de consistenta si de forta, dar agreabile si salvate, cand si cand, de finaluri ingenioase. In poemul citat, ultima strofa schimba intr-o oarecare masura datele problemei, printr-o definitie existential-filozofica a la Leonard Cohen: “fara sa le spuna nimeni/ oamenii stiu insa ca/ poezia este ceea ce ramane din viata/ dupa ce o traiesti”.
Schema aceasta distributiva, cu un final mai pregnant contrastand cu anterioarele versuri incolore si inodore, este utilizata de Robert Serban in diferite grade de indemanare. In unele texte, cusaturile se vad de la mare distanta, ca la un Marin Sorescu vulgarizat: “acasa/ in singuratate/ sau alaturi de vreo femeie/ plang uneori la filme// stiu/ sunt prost/ iar prostia ma face emotiv/ cele mai banale povesti/ despre moarte/ despre viata/ imi provoaca uneori lacrimi si muci cat o gripa// ele au toate aceeasi reactie/ ma iau in brate/ ma strang la piept/ ma mangaie pe cap/ uneori imi sterg ochii/ ce femeie rezista unui barbat care plange?// acasa/ la filme despre moarte/ despre viata/ eu plang si fut? (Cinema la mine-acasa). In altele insa (N-a fost razboi, Ne-am intors, Cele cinci simturi, Fum), imaginile sunt realmente frumoase, facand uitata reteta prin valoarea estetica adaugata. Iata si acest Bocet, poate cel mai bun poem din volum: “o femeie aduna frunzele cazute/ in curtea dintre blocuri/ cu o matura de nuiele/ stiu asta fara sa vad nimic/ – stau intins in pat cu ochii inchisi -/ aud insa fosnetul ritmat al maturii/ si sunt sigur ca e o femeie/ si nu altceva/ fiindca doar ele jelesc intotdeauna/ intr-un fel sau altul/ mortii”.
In ochii lui Marius Chivu, poezia lui Robert Serban apare “simpla ca mai toate lucrurile zilei, nostalgica si cinica precum gesturile barbatului incercat, trista si adevarata precum gandurile despre dragoste”. Ea iti da “senzatia unei indiscretii platonice”, “acel nepretuit sentiment care il face pe cititor sa insface telefonul si sa-l sune pe fratele-scriitor, iar pe criticul literar sa mai amane recenzia pentru a depasi copleseala subiectiva de dupa lectura”. In schimb, Nicolae Manolescu o trateaza cu elogii mai laconice: “spirituala”, “inteligenta”, “plastica”, “admirabila”. Inteligenta, da, spirituala, da, insa plastica si admirabila, nu prea… Ceee ce ii lipseste in mod vadit autorului este capacitatea de a da concretete si chiar volum imaginilor proiectate. Scenetele lui lirice par bidimensionale, prinse fara scapare in planul paginii, de care Robert Serban se desprinde exclusiv metatextual. Altfel spus, nu rezolutia inalta a imaginatiei si senzorialitatea versului, ci tot artificiul literar reprezinta solutia, ca in urmatoarele texte, de o aceeasi mediocritate: “ea ii face semn cu mana spre masa libera de langa mine/ el ii arata o alta in capatul celalalt/ ea porneste spre coltul in care stau/ el o urmeaza cu pasi rari si ma priveste fix in ochi/ eu nu mai stiu in ochii cui sa ma uit” (O pereche intra in restaurant); “cine nu vede dunga subtire a tinerei fete/ ce s-a ivit/ ca orizontul/ deasupra blugilor stramti?// toti clipim/ de parca urmeaza sa iasa soarele/ si nu vrem sa fim prinsi nepregatiti// dar mama ei/ ca o furtuna/ ii suiera/ ridica-ti pantalonii!/ si privirea ni se intuneca” (Cine nu vede?).
Un joc de priviri observam in mai multe dintre aceste filme rulate in Cinema la mine-acasa. Poetul-actant, autor si totodata personaj in propriul discurs, sta la o masa de restaurant sau de cafenea si se uita, pe deasupra ziarului, printre paharele din fata, la: o doamna rasfoind grabita o revista; o tiganca frumoasa; o tanara mama; o pereche care tocmai intra in local. Peisajul poate fi si miscat, atunci cand autorul nostru se afla intr-un vagon-restaurant, dar esentiala ramane indecizia voluptuoasa a protagonistului. In locul actiunii, el prefera contemplatia si extensia imaginara pe structura atractivelor elemente din cadru. Atunci cand femeia cu care se “fileaza” e inconjurata de trei barbati cu temperament, care nu si-au scos palariile cu boruri largi, e de inteles retinerea visatorului cuceritor. In alte cazuri, relativ benigne, trecerea la fapte ar fi mai usoara, dar ea ar incheia, volens-nolens, scrierea poemului in curs. Asa insa, in acest echilibru al schimbului neangajant de priviri, toata lumea pare multumita. Tanarul autor de versuri isi poate construi diferite scenarii pentru viitoarele lui filme interioare, ramanand totodata pe scaunul si la masa creatiei.
Iar focoasa tiganca, tanara mama, doamna rasfoind o revista, cuplul ce intra in scena pot crede, privindu-l pe meditativul Robert Serban, ca au in fata ochilor un poet adevarat, pe care nu e frumos sa-l deranjezi.
*) Robert Serban, Cinema la mine-acasa, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2006, 80 p.