“Scriitorul adevarat – si ma consider, ce sa fac, unul adevarat – simte mersul lucrurilor si anticipeaza.”
In facultate, i-am citit tetralogia Ingeniosul bine temperat, care mi-a dezvaluit o alta lume a prozei romanesti. Mi-au placut atunci, asa cum imi plac si azi, la o relectura avizata, comicul savuros si variat, stilul ironic, satira inconfundabila, jocurile narative si ideea geniala a acelor carti care au asteptat, pentru a fi publicate, ca autorul lor sa implineasca 41 de ani. Tin minte ca i-am luat un lung interviu pentru revista Moftul Roman, al carei tanar si entuziast redactor eram in primii ani postdecembristi. M-a primit in biblioteca lui fabuloasa, cea mai impresionanta pe care am vazut-o in casa vreunui scriitor roman: o camera tapetata la propriu cu mii de volume, in care tavanul inalt este singurul “raft” liber. (“Eu dorm intr-un divan, sub rafturile grele ale bibliotecii, catedrala mea… – mi-a spus, razand, in direct, peste ani la Ex libris, in februarie 2004, atunci cand a raspuns invitatiei mele la o dezbatere televizata. Ma tem uneori sa nu cumva sa-mi cada totul in cap si sa mor sub carti. Ar fi frumos din punctul de vedere al poeticii.”) Am fost bucuroasa si emotionata atunci cand a evocat-o in cuvinte frumoase pe bunica mea materna, care se numarase, alaturi de Costache Olareanu, Sandu Fole si altii, printre prietenii lui in anii ”50. Din discutia lunga de atunci, transcriu o dorinta a lui Mircea Horia Simionescu: “Daca la punerea punctului final o sa se retina ceva, sa se retina ca sunt un om nelinistit si in continua mobilitate. Din aceasta imi fac o virtute. Ceea ce pentru altii poate sa fie o balbaiala, pentru mine si cititorii mei, care m-au urmat cu credinta, e o placere. Sa vada cum imi luneca gandul intr-o curgere de torent muntos.”
A venit, asadar, in iarna anului trecut, in emisiunea mea, imbracat intr-o helanca rosu aprins, cu pipa fara tutun de care nu se poate desparti si, evident, cu cele trei reeditari ale anului, romanele Redingota, Licitatia si Invataturi pentru delfin. Editii definitive in cele din urma, a explicat prozatorul, la care a avut placuta surpriza de a nu modifica nici macar un cuvant. Mircea Horia Simionescu le considera niste pauze, pe care le-a scris ca un moment de respiro pentru tetralogia Ingeniosul bine temperat, si le aseamana buzunarelor de la teatru, din care scoti unele lucruri cu legatura imediata cu actiunea de pe scena principala. Am vorbit despre natura duala a autorului Bibliografiei generale, recunoscuta dar neafisata, despre legatura acestui autor special cu cititorii sai, “putini dar fanatici”, dupa cum spune surazator, despre hazardul care intervine jucaus si provocator in marea literatura a lumii, despre ideile care circula peste mari si oceane, fara ca scriitorii sa se cunoasca vreodata si despre lectorii virtuali care il bucura prin existenta lor pe net. Am aflat ca este un mare timid si ca aceasta trasatura, innascuta si nu construita, l-a ajutat si l-a determinat sa scrie enorm, 25 de ani inainte de a publica, asa cum si-au promis reprezentantii scolii de la Targoviste.
L-a tulburat sa se revada tanar, la lansarea Dictionarului onomastic in 1969, la libraria “Mihail Sadoveanu” din Bucuresti, intr-o pelicula din arhiva TVR, si a marturisit ca Bibliografia generala este cartea care il reprezinta cel mai bine. Acolo, a facut o lume a bibliotecii, aidoma lui Borges, inventand autori, nume, titluri de carti si prezicand, ca-ntr-un miracol inexplicabil, unele lucruri care ulterior s-au petrecut in realitate. “Realitatea scrisului si a inventiei este mai puternica decat realitatea insasi”- a spus scriitorul care, in adolescenta, desena carti zburatoare, o metafora avant-la-lettre pentru circulatia gandurilor.
Provocandu-l la un joc live si invitandu-l sa includa intalnirea noastra de la Ex libris intr-o alta posibila bibliografie generala, Mircea Horia Simionescu mi-a raspuns: “As lua un raft de carti din biblioteca mea, compact si greu. As lua toate aceste carti, le-as amesteca ca intr-un mixer si as scoate dupa aceea prin transcriere o carte cu totul noua dar cu materialul care exista.” Cu toate acestea, oricat ne-am “juca”, cartea de literatura este singura care produce emotie estetica, nefiind “un automat in care sa bagi o cartela, sa apesi pe un buton si sa iasa ciocolata.”
Fascinanta la Mircea Horia Simionescu ramane, pentru mine, relatia pe care si-o construieste cu cuvintele. Autorul, e cunoscut faptul, isi inregistreaza gandurile la casetofon, poarta pe umeri cuvinte, opereaza cu materiale care nu au nici un fel de consistenta. Este scriitorul care viseaza noaptea cuvinte si nu imagini. Iarna trecuta, atunci cand l-am intrebat care este cuvantul noptii precedente, “fractalii” reprezentau o obsesie, fertila neindoielnic, pentru cum va arata, poate, literatura viitorului:- “acele particule care gasesc un ce comun care explica structura vietii. Nu e ceva mai realist dar si mai fantastic decat acest concept.”
Din volumul, in pregatire, “Ex libris de scriitor”