Frumosul oraș de la poalele Tâmpei a fost, timp de trei zile, sub ocupație militară. Aceasta s-a întâmplat în zilele de 26-28 august 2016, când erau aniversați cei 100 de ani de la intrarea României în Războiul pentru Reîntregirea Neamului.
În Piața Sfatului a fost întinsă tabăra: trei construcții din scânduri albe, de brad, negeluite, au fost ridicate chiar lângă clădirea primăriei. Fiecare dintre acestea au fost populate de combatanții de acum un secol – sau cei care i-au întrupat în aceste două zile.
La Festivalul Internațional de Istorie Militară „Brașov 1916” au fost invitate mai multe grupuri de pasionați ai călătoriilor înapoi în istorie, ce au luat uniforma, fizionomia și alura strămoșilor care au luptat efectiv în Marele Război ce a răvășit Europa și a dus la destrămarea unor imperii și a năruirii strălucitoarei epoci anterioare, La Belle Époque. Acestea proveneau din Republica Cehă, din Austria, Marea Britanie, România și ilustrau tradițiile unor unități de prestigiu din armatele Puterilor Centrale. Cehii luaseră uniforma armatei austro-ungare reprezentând Infanterie Regiment No. 1, 4 și 98, Landwehr Infanterie Regiment No. 8 și 12, Dragoner Regiment No. 7 sau a celei germane, Garde Fusilier Regiment, comandat de Radim Dufek. Un mic grup de români transilvăneni din Cetatea Aradului luaseră uniforma imperială purtată în Infanterie Regiment No. 33.
Oaspeții din Anglia, provenind din „1914-1921 Society” și „Croix de Guerre” îmbrăcaseră și ei uniforme germane sau austriece. Un grup românesc intitulat Duetsche Freikorps, interpreta tot armata germană, în vreme ce celelalte două grupuri bucureștene „Clubul de Istorie Militară” și Asociația „6 Dorobanți” reprezentau armata națională.
Deschiderea festivalului s-a făcut cu mare ceremonie, prin interpretarea Imnului Regal al României și a Imnurilor imperiale ale Germaniei și Austro-Ungariei, timp în care trupele reunite au dat onorul. Apoi, generalul comandant român și acela care luase rolul generalului german Erich von Falkenhayn, au trecut în revistă ostașii aliniați și admirabil echipați. Pe un banner prins pe balconul Casei Sfatului – acutalul sediu al Muzeului de Istorie Brașov – apăreau chipurile celor doi comandanți care se mai întâlniseră și la alte reconstituiri și scoborâri în istorie ce se organizaseră în Județul Brașov.
Apoi a fost o solemnitate la care au participat notabilitățile locale. La aceasta s-au rostit discursuri, a fost evidențiată importanța participării românești la Marele Război, comandantul unității de reconstituire a dat citire „Proclamației regelui Ferdinand I către poporul român” și a primului Înalt Ordin de Zi din 15 august 1916 iar trupele de vânători de munte au defilat prin fața asistenței. Parada a fost încheiată de grupurile istorice care au făcut o impresie deosebită prin ordinea, ținuta militărească și nota de autenticitate a unor timpuri apuse.
Căldura era toridă. Soldații celor două tabere oponente s-au retras în pavilioanele lor. Pe mese erau expuse documente de epocă și efecte folosite în timpul campaniei: hărți, broșuri cu regulamente militare, caricaturi, fotografii, căști, gamele, ploști, curele, paftale de centură, lanterne pentru tranșee, baionete, lopeți, tacâmuri, măști de gaze, etc. Ca și în războiul adevărat, soldații profitau de orice moment de relaxare pentru a se odihni, a schimba o vorbă, a face o glumă și a râde pe săturate. Doi nemți, mai obosiți, se culcaseră, la umbră, rezemați de peretele de lemn. Un maior de dragoni austrieci scria niște misive, sprijinind cărțile poștale pe un taburet ce-l strângea între picioare.
La oficiul poștal al armatei române, un sergent poștaș trudea din greu la lipirea timbrelor, aplicarea ștampilei cenzurii și stivuirea corespondenței ce urma să fie expediată. Avea foarte mulți clienți nerăbdători să trimeată celor dragi un semn de pe front. O infirmieră îmbrăcată toată în alb nu avea clienți și se plictisea, așa că privea în gol, pierdută în visări, printre flacoanele de spirt, iod, camfor și pachetele cu pastile de tot felul. Nu era ea singura femeie care își făcea de lucru printre atâția bărbați: la oponenți se aflau câteva femei ce purtau uniforma infirmierelor. Iar frumoasa Frau Libușe, soția generalului Dufek, își plimba taoleta albă, de vară, și pălărie de pai, cu o dezinvoltură cu adevărat de doamnă din jurul lui 1900.
În ceasurile de repaus, soldații primeau aprobarea superiorilor de a-și lăsa echipamentul și armamentul în grija plantonului spre a se duce la una dintre terasele din preajmă pentru a se răcori cu o halbă de bere. Mulți dintre militarii cehi arătau ca o replică perfectă a bravului soldat Svejk măiestru portretizat de Jaroslav Haśek: rumeni la obraz și bălani la păr, cu priviri albastre, senine, strângând între dinți muștiucul unei pipe lungi sau un ciot de trabuc. Râdeau cu ușurință, erau volubili, lăudăroși, comunicativi, stenici pentruoricine îi privea. Baronul Heinrich Leo Roman Taras Gamotha, maior în Regimentul No. 3 Dragoni și șef de stat major al trupelor Puterilor Centrale, strâns în uniforma sa de vară, de culoare azurie, perusada o ospătăriță nurlie să-i primească, drept plată a berilor consumate, o hârtie de 20 de koroane ce fuseseră în ciruclație în timpul Împeriului austro-ungar. Spre a o convinge de valabilitatea respectivei bancnote îi arăta cum, între celelalte limbi de curculație în imperiu, valoarea acesteia era scrisă și în românește. Dar tănăra nu s-a lăsat păcălită și a percepug nota în leii naționali.
Printre alte plăceri ale vizitatorilor curioși – și copilăroși! – care voiau să afle cum funcționau armele, care era muniția și echipamentul armatelor combatante – la care reînscenatorii experți dădeau informațiile potrivite – era și aceea de a se fotografia cu unul sau altul dintre militarii de duminică. Cel mai căutat era fruntașul Puiu care, cu uniforma sa impozantă de escortă regală, cu eghileți la umăr și cască cu penaj alb, din păr de cal, era o apariție pitorească. Cu perfectă curtenie și cochetărie de cavalerist el nu refuza nici o solicitare, mai ales când solicitatnele erau drăguțe și îi treceau un braț pe după gât, ceea ce lui îi oferea ocazia de a o lua de talie. Ehei, câte romanse ostășești s-ar fi putut înfiripa în asemenea ocazii acum 100 de ani!!! E drept că nu întregul public poseda maniere și bună cuviință: unii se lipeau de personajul uniformat fără ca măcar să întrebe dacă acesta este dispus să pozeze ori să se lase fotografiat în compania civililor. Un tânăr a venit, intempestiv, la mine și fără ca măcar să dea binețe m-a întrebat „Pot să fac o poză cu sabia dvs?” I-am răspuns, categoric, nu pentru că sabia nu se scoate din teacă decât la parăzi, la darea onorului și la atac. A rămas puțin dezamăgit, după care s-a recules, și-a recăpătat curajul și m-a întrebat cât poate costa o asemenea armă. Manifestarea ca atare nu părea să-l intereseze prea tare ci doar detaliile, nu totdeauna semnificative.
Tot ca rod al lipsei de educație și de informare sunt și manifestările unora dintre vizitatori care, fără a lua în seamă prezența plantonului, pun mâna, fără a cere voie, pe armele din rastel și le îndreatpă, amenințător, către însoțitoriilor, rude apropiate și prieteni. Este un joc periculos căruia de multe ori a trebuit să-i punem opreliște cu sfaturi părintești sau chiar aspre observații pedagogice.
La ora mesei s-a servit prânzul pentru ostași apoi, după amiază, au mai urmat câteva ședințe de instrucție și de mânuire a armamentului, ce face deliciul asistenței. La final, comandantul ordonă un atac la baionetă, cu strigăte de „ura” înspre cei adunați acolo, fapt ce multora le face inima să bată mai tare iar altora le consumă excesul de adrenalină, spre satisfacția trupei care se consideră, în sfârșit, răsplătită pentru lungile ore petrecute în plin soare, cu echipament complet, supuse privirilor curioase și, uneori, ironiilor unora dintre turiști.
A doua zi programul a fost aproape identic, doar că după revista trupelor, generalul Erich von Falkenhayn alias Radim Dufek a decorat pe comandantul român cu o medalie jubiliară emisă de Garde Fusilier Regiment cu ocazia centenarului înființării sale.
S-a decis ca fiecare grup participant să desemneze un număr de soldați pentru a face de santinelă la ușa muzeului: au fost, mai întâi, germanii, apoi românii.
Pentru că în oraș se afla un cimitir al militarilor germani și austro-ungari căzuți în luptele pentru Brașov, parte din contingentul ce reprezenta Puterile Centrale a făcut un marș până acolo spre a-și omagia eroii. Compania s-a încolonat și a mers, în pas de manevră, cu drapelele desfășurate, spre acel loc de veșnică odihnă. După un secol, Brașovul vedea din nou fluturând pe străzile sale flamurile imperiale! Locuitorii se uitau, cu unimire și admirație. Ajunși în cimitir, ofițerii au ordonat trupei să facă front spre morminte. Un locotenent major german a scos o cărțulie și a citit o rugăciune, în vreme ce trupa era descoperită. Un maior a depus o candelăpe una dintre lespezile de mormânt. Apoi, doi ofițeri austro-ungari au cercetat, cu mare atenție, pietrele de căpătâi încercând să identifice vreun nume cunoscut, însă fără succes. Întoarcerea în tabără s-a făcut cu aceeași ordine perfectă.
După amiaza mai multe grupuri venite de departe își propuseseră să plece spre casă. Așa că s-a făcut o ultimă adunare a trupelor cărora li s-a mulțumit pentru participare. Fiecărui comandant de grup i-a fost oferit drept cadou volumul „Asociația 16 Dorobanți” – Zece ani de la fondare (Ed. Oscar Print, București, 2016) în care, printre ilustrații, se aflau chipurile multora dintre oaspeții prezenți ce s-au simțit profund onorați că figurează în acest album istoric, aflat deja în rafturile Bibliotecii Academiei Române, a Bibliotecii Naționale a României, a Bibliotecii Congresului din Washington, D.C. și la alte instituții de cultură din țară și străinătate. Am surprins pe un britanic îmbrăcat în uniformă germană cum răsfoia, cu interes și chiar nesaț, cartea noastră.
Apoi, ne-am luat rămas bun și ne-am promis o sigură revedere anul viitor. Când ceremoniile aniversare vor continua.
Astfel, istoira trecută a prins viață, după 100 de ani, pe meleagurile brașovene.