Anul 2011 pare să fie un an… Vasile Tolan. După vernisajul din mai de la Galeria de artă “Goldart-Hilton” și apariția unui album retrospectiv, a urmat – tot în perioada anotimpului fierbinte – expoziția bistrițeană de la Galeria “Arcade”. Momentul este și unul de importanță retrospectivă, dar și unul de înnoire. Născut la Buru în 1953, studiind la Cluj și la București, doctor în arte vizuale al Universității Naționale de Artă din capitală și, din 2001, profesor în cadrul acesteia, Tolan este tot ce poate fi mai didactic printre spiritele libere și tot ce este mai liber în tagma dascălilor.
Evoluția lui, remarcată etapă cu etapă (și la vreme) de o serie de condeieri, printre care se numără Deorgeta Djordjevic, Cristian Robert Velescu, Livius George Ilea, Oliv Mircea, Gheorghe I. Anghel, Marin Gherasim, Emil Cira, a însemnat, în timp, privilegierea ludicului și a abstractului, exploatarea sau, mai bine zis, descoperirea expresivității artistice a naturalului, pariul pe spontaneitatea creatoare nezăgăzuită, la egalitate sau chiar privilegiată în raport cu raționalitatea sau construcția ideatic-vizuală.
O spune, de altfel, chiar artistul, într-o declarație cu valoare de program: “Mă preocupă în egală măsură expresia materiei brute, diversitatea modului ei de manifestare, rezonanța pe care o are și expresia gestului liber, spontan, care vine din adâncurile fiineței umane sau, cum ar spune Jung, din partea abdominală a ei. Mă tentează prea puțin figurativul (reprezentarea), doar în măsura în care acesta mă poate ajuta la crearea de forme, volume, ritmuri fără să aibă trimiteri ideatice la reprezentarea respectivă.
De cele mai multe ori, obiectul creat (pictură, grafică, fotografie sau obiect pur și simplu) caut să aibă doar un mesaj comunicat vizual, direct, fără conotații, simbolistică sau alte trimiteri în zona conceptualistă, cel puțin până în acest moment. Aceasta întrucât consider plastica drept arta care spiritualizează prin excelență materia palpabilă, conceptul și simbolul, noțiunile în general putând doar completa impactul vizual”.
Tolan se declară astfel, un materialist și un minimalist, totodată, ca unul ce neglijează construcțiile de aer ale imaginației dar și propaganda sau ideologia, eliberând plasticitatea din constrângerile trimiterilor la planuri secunde și terțe. Atitudinea este iconoclastă în sens istoric – ca opoziție la iconodulism – și ar aduce cu un ascetism al picturalității dacă nu ar fi intens și mereu contrabalansată de exuberanța jocului cu pensula și cu celelalte tehnici aflate la dispoziția plasticianului.
Creația lui Tolan s-ar putea numi oricând semn, ritm, volum ori cromatică; dar tot la fel de bine s-ar putea și dispensa de vreun nume. Din această situație de “rece – cald” sau “înalt – jos”, altfel spus, din oximoronia implicată în gestualitatea creatoare a pictorului rezultă o tensiune specifică. Ea a ajuns însemnul unei arte înțelese ca drum în căutarea eliberării fără opreliști și a unui naturism anti-rousseauist, căci nu se caută (precum în practicile realismului sau ale hiper-realismului), redarea cu fidelitate fotografică – fie și dusă înspre maniacal – a ambientului, ci o fenomenologie a suprafețelor, culorilor și sincopărilor prezente în jurul nostru.
Tratarea se dovedește nu numai muzicală, ci o pasiune înrudită cu cea a cercetătorului aplecat peste microscop ori a astronomului ce vede firmamentul cu instrumente optice specializate, stăruind asupra unui nivel al naturalului pe care alții îl expediază, obsedați de semnificații. La Vasile Tolan semnificația nu poate fi pusă în cuvinte și nici explicată în simboluri, adevărul fiind mai aproape de “infra” decât de “meta”. E o înțelepciune de tip zen și o căutare fără sfârșit, dar drumul oferă jubilații.