Ion N. Lahovari
Amintirile unui voluntar din Armata Română
(Plevna, 1877)
Editura Militară
Prefață de Prințesa Martha Bibescu. Traducere, note, postfață de dr. Andrei Alexandru Căpușan.
„În 1912, apăreau în Le Journal des Debats, sub semnătura tatălui meu, Jean Lahovary, și sub titlul Trecerea Dunării, 1877, amintirile și impresiile unui soldat din armata română.
Soldatul de odinioară era atunci președinte al Senatului României și fost ministru la Afacerile Străine. Ca mulți oameni ajunși pe culmea carierei, și totodată spre apusul vârstei lor, tatăl meu se lăsa purtat de farmecul sirenelor trecutului, care cântau undeva, acolo jos, în zona furtunilor de care se îndepărtase demult, pentru a atinge sferele serene. Acestea erau înălțimile vieții, aride, dezgolite. La vederea depărtărilor existenței sale, fiecare dintre noi ar putea repeta cuvintele nostalgice ale Sophiei Arnould care îi defineau tinerețea: Cum mai sufeream!… Era vremea bună!
În 1877, soldat angajat voluntar, tatăl meu făcuse acel război al suferințelor. Trec în revistă vechi fotografii cu el îmbrăcat în uniformă, una îl înfățișează bătrân și urât, în timpul războiului, în alta este tânăr și frumos, după un an. Tatăl meu a supraviețuit acelui război, iar țara noastră a fost eliberată.
(…)
De ce povestea unui război de eliberare, de care este interesat, înainte de toate, poporul român, a fost scrisă în limba franceză? Mi-ar plăcea să întâmpin și să combat reproșurile cu care un naționalism un pic sălbatic, respectabil, și înțeles în sens strict ar putea împovăra memoria autorului.
Soldat, om politic, orator, scriitor, Ion Lahovari a servit cu pasiune România. El îi cunoștea limba la perfecție. Într-o broșură cunoscută de toți filologii noștri, el o apărase împotriva pedanților ridicoli și pretențioși care au vrut s-o latinizeze și împotriva modernilor care au falsificat-o, franțuzind-o. Însă el dorea să facă cunoscută țara sa și, dacă și-a compus Amintirile într-o limbă care nu era a lui, a fost pentru a obține ceea ce apostolul Pavel a numit darul de a se face inteligibil națiunilor.
Câte idiomuri se vorbeau oare pe pământ în vremea grecilor și a romanilor? Toate s-au pierdut, în afara celor două pe care le cunoaștem. Deja cunoaștem faptul că mentalitățile Europei creștine vor supraviețui în două limbi cărora averea civilizației se pare că li s-a încredințat. Una dintre ele, limba franceză, infinit de mult răspândită printre literați, așa cum a fost limba greacă; cealaltă, limba engleză, vorbită la fel ca limba latină, de cel mai mare număr de oameni. Națiunile rivale să se consoleze: dacă li se va naște un scriitor magnific, acesta va fi salvat, deoarece i se va traduce opera. Va fi suficient să aibă geniu.
(…)
Tatăl meu și toți aceia din generația sa care au condus treburile statului în România, de la mijlocul secolului al XlX-lea și până la începutul secolului al XX-lea, au primit în mod clar și hotărât asupra lor amprenta franțuzească. Și care român, în fața operei lor, ar îndrăzni să-i plângă?
Cititorii acestei cărți vor găsi o vertiginoasă prescurtare a istoriei, care merge din 1877 până al Doilea Război Balcanic, din 1913. Ei vor cunoaște un tânăr, elev al Liceului Louis le Grand, urcând pe estrada laureaților în ziua distribuirii premiilor și coborând în mod precipitat, pentru a nu se lăsa complimentat de ambasadorul Turciei. El nu era turc, ci român. Și el știa acest lucru. După cum la fel de bine știa că avea propria sa biserică și propriul său suveran. Dar 1-a văzut pe tatăl său exercitându-și atribuțiile în numele acelui suveran. Voia să-i ignore pe sultan, pe bașibuzuci și pe ceilalți dregători otomani. El se revoltă și, 20 de ani mai târziu, în fața Plevnei, răzbună ofensa adusă sentimentului său național. Și același om, aflat la sfârșitul carierei sale, va avea viziunea unei federații balcanice care va fi, poate, adevărul politic de mâine.”