„Originile cărții sunt interesante – declara Pascal Bruckner într-un interviu recent. Acum trei ani luam masa cu unul dintre editorii mei, care m-a întrebat foarte natural de unde provin, care este povestea mea de familie. Așa am început să-i povestesc situația familiei mele, ceea ce nu mai făcusem niciodată până atunci. La câțiva ani de la acea întâmplare, când mă aflam la ceremonia funerară a tatălui meu, același editor și prieten mi-a spus Ei bine, acum chiar trebuie să scrii despre familia ta! Ce m-a fascinat în acel moment a fost pe de-o parte indiscreția de a-ți expune povestea de familie, iar pe de alta m-am gândit că poate totuși nimeni nu va fi interesat să citească ce s-a întâmplat cu familia mea. (…) Cartea are o acțiune foarte simplă: începe la vârsta mea de 10 ani, când îl rog pe Dumnezeu să mijlocească într-un fel moartea tatălui meu, dacă este posibil într-un accident de mașină. Cartea se sfârșește după 62 de ani, când tata se stinge pe patul de spital. Tot ce se întâmplă între este o aventură.”

Un roman surprinzător*), enervant, captivant până la urmă, un roman-confesiune plin de secrete personale și de familie dintre cele mai greu de mărturisit, o carte a revoltei împotriva tatălui (soț violent, afemeiat, antisemit patologic, adept al naționalismului social și părinte dur) și a familiei, în final conturile ajungând să fie echilibrate. Fiul va face totul să nu semene tatălui – se va apropia de intelectualii evrei, va iubi femei care îl șochează pe tatăl său, va fi, spre deosebire de acesta, un tată iubitor. Se va îndepărta de el, dar va avea și și grijă de el când e spitalizat, va face orice să-l șocheze și să nu-i semene, nu va fi extremist („La tata, la estul unei linii care mergea de la Triest la Danzig, trecând prin Viena, nu se aflau decât suboameni, cu toții la fel de turbulenți și de vrednici de dispreț, slavii, cărora li se făgăduise exterminarea după evrei și țigani. Nimeni nu merita nicio milă, după părerea lui, nici ungurii, nici românii, nici albanezii, cu excepția cehilor din Sudeți, fiindcă erau germanofili.”), se va revolta și va înțelege că revolta nu-l ajută, se va apropia vrând-nevrând de el („Manifestam față de el o tandrețe consternată, amestecată cu exasperare. N-aveam puterea să-l urăsc. L-am iertat din oboseală.”) și, în cele din urmă, după imensa descoperire din final (tatăl era circumcis!) va admite „Tata m-a făcut să gândesc mai  bine, gândind împotriva lui.”

Născut la Paris în 1948, Pascal Bruckner este romancier și eseist, figură majoră a intelectualității franceze, și printre extrem de puținii scriitori care au avut curajul să-și dezvăluie secretele personale, după o cernere a memoriei (pentru că „memoria e o sită specială.”)

„De la albul pur al zăpezii din primele pagini și până la împrejurările sordide în care tatăl său își va da sfârșitul – comenta Le Figaro –, de la violența cuvintelor sale până la furia amestecată cu  dragoste a fiului pentru tată, regăsim aici spectacolul cruzimii în toată virulența sa. Actorul principal e un nazist patetic, un ecologist fanatic, un căpcăun coleric, lângă care Pascal va rămâne, întotdeauna, fiul cel bun. Fiindcă dincolo de dispreț și de furie, acest roman este o mărturisire despre o iubire imposibilă, un monument închinat fricii și iertării.”
„Nu vreau să descriu un personaj sută la sută rău – declară Bruckner. Tatăl meu este în același timp violent și slab. Este un roman despre slăbiciunea celor care par puternici. De-a lungul vieții am descoperit că autoritatea lui se topește și este apăsat de o mulțime de slăbiciuni. Faptul că răutatea lui se transformă în deznădejde mă face să-i descopăr adevărata față.”

Un roman nu doar minunat scris, ci și minunat tradus, trebuie s-o spunem.

*) Pascal Bruckner – Fiul cel bun, Editura Trei. Traducere din franceză de Doru Mareș