Corina Ciocârlie s-a născut pe 13 octombrie 1963 la Timișoara. Este critic literar, doctor în științe filologice. Este stabilită în Luxemburg din 1991. Redactor-șef al suplimentului literar Livres-Bücher Tageblatt. Coordonează colecția „Afinități” a editurii Phi (Luxemburg). Predă româna la Parlamentul European & Curtea Europeană de Justiție. Colaborează la revistele de cultură: România literară, Orizont, Viața românească, Nouveaux cahiers de l’Est (Paris), Revue littéraire / Léo Scheer (Paris), Le Jeudi (Luxemburg), etc. Volume Publicate în limba română: Pragmatica personajului (1992, Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor); Fals tratat de disperare (1995, Premiul Asociației scriitorilor din Timișoara), Femei în fața oglinzii (1998). Volume în limba franceză: Un miroir aux alouettes. Petit dictionnaire de la pensée nomade (1999); Laissez-passer. Topographie littéraire d’une Europe des frontières (2004).
Ca orice linie arbitrară, frontiera există pentru a fi respectată de unii și transgresată de alții. Frontiera e când barieră, când punct de trecere – și deci presupune, din partea oricui evoluează în vecinătatea ei, când adaptare/repliere, când răzvrătire/desprindere. Cele două moduri de a gândi limita induc inevitabil două moduri de a călători, precum și două moduri de a privi obiectul dorinței. Chemarea cunoscutului sau a necunoscutului? Rotire în cerc sau fugă perpetuă? Odisee sau Bildungsroman? Eros sau seducție?
Eseul de față propune o dublă incursiune – erotică și exotică – pe linia de hotar, în compania unor autori români (Liviu Rebreanu, Gib I. Mihăescu, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Ștefan Bănulescu) distribuiți pe o scenă romanescă mai largă, central-europeană sau balcanică (incluzându-i, printre alții, pe Danilo Kiš, Bohumil Hrabal, Ismail Kadare, Ivo Andrić, Milan Kundera, Péter Esterházy, Jiri Marek, Constantin Kavafis ori Jaroslav Hašek).
Eros versus seducție
„Ce a fost asta ? Dragoste ?… Cu siguranță că nu.”
(Sándor Márai. Turneu la Bolzano)
Celor două tipuri de călătorie – circulară vs. lineară – le corespund două moduri diametral opuse de a concepe obiectul dorinței. În orice aventură sentimentală, se pune în mod firesc întrebarea: mergem spre Celălalt pentru a ne îndepărta sau pentru a ne apropia de noi înșine? Pentru a ne pierde sau pentru a ne regăsi? La urma urmei, aceeași e și problema exilului: pornim unde vedem cu ochii, drept înainte și mereu mai departe, sau efectuăm viraje abile vizând dintru început întoarcerea acasă? Altfel spus, preferăm aventura inițiatică cu sens unic și destinație incertă, ori mai precauta rotire în cerc? Bildungsromanul sau Odiseea?
Ecuația e așadar simplă, cu două necunoscute: eros versus seducție… În eseul său despre Transparența răului, Jean Baudrillard – ale cărui reflecții, adesea edificatoare, ne vor însoți pe parcursul acestei cărți – schițează rapid datele problemei: Erosul e dragoste, forță de atracție, de fuziune, de legătură. Seducția, în schimb, implică deturnarea, desfacerea legăturilor, alterarea sensului și a identității. Erosul e cuprindere, pe când seducția e desprindere: de o parte acționează forța centripetă, sinonimă cu nostalgia și speranța regăsirii, iar de cealaltă forța centrifugă, implicând dorul de ducă și rătăcirea. Erosul presupune procrearea și deci e sinonim cu eterna perpetuare a Aceluiași; seducția implică jocul cu dorința și deci impune menținerea distanței necesare prezervării Celuilalt.
Într-un dialog publicat în revista Familia în anii 60, Petre Țuțea insistă asupra faptului că, dacă românii vor să fie liberi și puternici, frumoși la trup și la suflet, ei nu trebuie să glumească cu termeni ca virginitate, castitate, pudoare ori impudoare. Propășirea speciei nu se poate baza pe instincte anarhice, ci pe un elan ordonator: „Când natura o ia razna, trebuie readusă între stănoage”. Cum? Printr-o suită de inițiative înțelepte, garante ale unei vieți pline de sens: „Omul. Cuplul. Progenitura. Familia. Neamul. (…) În familie trebuie să stăpânească: iubirea, voința zămislirii, ordinea, conștiința datoriei. Nu plăcerea, ci bucuria pură produsă de frumusețea idealului”. Din codul bunelor maniere erotice fac parte, se-nțelege, monogamia, inițierea sexelor „în vederea eliminării adulterului și divorțului”, stârpirea prostituției și promiscuității, „aceasta din urmă, potrivit calificată de Remy de Gourmont ca prostituție universală”. De binefacerile Erosului gândit în acești termeni nu poate profita, firește, decât un om „cu mintea curățită de fantome, de tendințe nefirești, cu o arhitectonică perfectă, sprijinită pe puternice coloane afective, într-un corp viguros, privit ca un templu desăvârșit”. Altfel spus, un Ulise literalmente obsedat de Penelopa, surd și orb la farmecele lui Circe, Calypso și compania…
De altfel, vorbind de „arhitectonica” cuplului, e interesant de văzut cum Banchetul lui Platon și Odiseea homerică se completează reciproc, împletindu-și semnificațiile într-o mișcare circulară de mare amplitudine. Mitul platonician al androginului (reinterpretat, între alții, de Liviu Rebreanu în Adam și Eva) se referă la „dragostea înnăscută a oamenilor unul pentru altul, dragostea care ne aduce înapoi la starea noastră dintâi, îngăduindu-ne ca, din doi, să redevenim iarăși unul, și aducându-i astfel firii omenești tămăduire”. Or, a redeveni „iarăși unul”, a reveni la „starea noastră dintâi”, ce altceva înseamnă decât a reveni acasă, precum Ulise, după ani și ani de peregrinări, pentru a relua în posesie jumătatea de care am fost odinioară văduviți ? Dragostea, pusă sub semnul lui Eros, nu este altceva decât un alt nume dat dorinței noastre pătimașe de a fi din nou întregi. Întregi cum eram dintru început și nu „despărțiți în propria noastră ființă, despicați, pentru încumetarea noastră, de către Zeus, așa cum spartanii au despărțit în două neamul arcadienilor”. Numai aflându-ne în bună prietenie și împăcare cu Eros – cu zeii Olimpului în general – „vom izbuti să găsim, pentru a-l iubi, pe acela care este cu adevărat al nostru”.
(De altfel, în viziunea lui Jankélévitch, eternul „Nu-știu-ce” – subiect inepuizabil de neliniște și perplexitate – apare ca un disconfort născut din starea de neîmplinire numită de Platon aporia și pusă sub semnul nostalgiei erotice, al neîmplinirii amoroase.)
Problema descoperirii – sincere și dezinteresate sau, dimpotrivă, mimate – a Celuilalt se pune, firește, atât pentru expediția militară, cât și pentru cea amoroasă. Tzvetan Todorov, vorbind despre cuceriri în general și despre Cucerirea Americii în particular, nu pare chiar convins că poți „să iubești pe cineva cu adevărat dacă îi ignori identitatea, dacă vezi, în locul acestei identități, o proiecție de sine sau a propriului ideal”. Jean Starobinski îi dă indirect replica, analizând – într-un studiu monumental dedicat melancoliei – dinamica pasiunii la Mme de Staël: „A ieși din sine, nu pentru a se pierde în afară, ci pentru a-și încredința existența cuiva, pentru a face din acest cineva “intermediarul” grație cărui eul trece de la forma lui originară incompletă la plenitudinea finală. (…) Se produce astfel o neobișnuită sinteză de generozitate (efect al bogăției care se cheltuie pe sine) și de aviditate (efect al incompletudinii care caută să se întregească)”. Cu alte cuvinte, elanul expansiv se îndreaptă în final spre „o combinație de devotament, de dăruire binefăcătoare și de voință de cucerire”.
Mitul revelării alterității cu prețul sacrificării sinelui a pasionat dintotdeauna critica franceză. Într-un mai vechi eseu intitulat Minciună romantică și adevăr romanesc, René Girard demonstrează că așa-zisa pasiune „romantică” este exact inversul a ceea ce pretinde să fie: nu dăruire și abandon față de un Altul, ci război neînduplecat între două vanități rivale, bătălie a orgoliilor mediată de o terță instanță. În vreme ce pasiunea autentică presupune uitare de sine și ne proiectează spre Celălalt în linie dreaptă și cu viteza fulgerului, dragostea egoistă, vanitoasă, mediată, funcționează ca un bumerang: „Orice cunoștință revoltată despre Altul este o cunoaștere circulară care revine pentru a lovi subiectul fără știrea lui. Acest cerc psihologic este înscris în triunghiul dorinței”. Distanța care separă minciuna romantică de adevărul romanesc e, în fond, o pură problemă de geometrie narativă: „Spațiul dorinței este «euclidian». Credem întotdeauna că ne îndreptăm în linie dreaptă spre țelul dorințelor și urilor noastre. Spațiul romanesc este «einsteinian». Romancierul ne arată că linia dreaptă e în realitate un cerc care ne readuce invincibil spre noi înșine”.
Mizând pe toleranță, pe înțelegere, pe buna folosință a diferenței, cei ce cred în dragoste speră să revină într-o bună zi acasă – în satul natal, în Itaca, în Europa centrală, etc. Chiar și când pornește la drum lung, nesfârșit de lung, Ulise o face doar cu gândul întoarcerii la umbra binefăcătoare a Penelopei, și nu a sirenelor în floare: călătoria, întocmai ca dragostea, e pentru el un principiu vital. Tot astfel, în concepția lui Milan Kundera, un cuplu „adamic” cum e cel format de Thomas și Tereza cunoaște susuri și josuri, comportă violență și infidelitate, dar rămâne înscris pentru totdeauna într-un cerc protector. La urma urmei, acasă tocmai asta înseamnă: un perimetru de securitate, menit să contracareze Insuportabila ușurătate a ființei.
Din volumul în pregătire la editura Cartea românească