„Ce a fost asta ? Dragoste ?… Cu siguranță că nu.”
(Sándor Márai. Turneu la Bolzano)
La polul opus, cei ce nu caută dragostea, ci seducția mizează pe juisare, exotism, alteritate, atracție vertiginoasă, aducătoare de moarte. În vizorul lor nu se află nicidecum, cum spune Platon, „acela care este cu adevărat al nostru”, ci dimpotrivă, acela care nu ne-a aparținut și nu ne va aparține niciodată, dar a cărui căutare febrilă, disperată, nesfârșită, ajunge pentru a justifica o viață de om. Odată porniți la drum, acești aventurieri nu fac decât să se îndepărteze la nesfârșit de punctul inițial. Călătoria devine fugă, iar fuga – exil, rătăcire, desprindere de sine. Plasate deopotrivă sub zodia fatalității, exilul și seducția reprezintă, în fond, două fațete ale aceluiași raport identitate/alteritate: plecarea de „acasă” întru descoperirea Celuilalt presupune detașarea, rareori senină ori dezinvoltă, de ceea ce Jean Baudrillard numește „infernul Aceluiași”.
Cuplului clasic format de Ulise și Penelopa i se opun legăturile periculoase dintre Tristan și Isolda. Potrivit lui Denis de Rougemont, apariția pasiunii în iubire – începând cu secolul al XII-lea – transformă radical atitudinea față de adulter. Astfel, regele David săvârșește o crimă și este disprețuit când o răpește pe Bathseeba, soția generalului Urie. Tristan însă, răpind-o pe Isolda, trăiește un roman și este admirat. „Ceea ce era o «greșeală» și nu putea să dea ocazie decât unor comentarii despre primejdia păcatului și despre remușcare devine deodată o virtute mistică (în simbol), apoi se degradează (în literatură) până ajunge să fie o aventură tulburătoare și atrăgătoare.”
Omul modern, care așteaptă de la iubirea fatală o anume revelație în legătură cu el însuși sau cu viața în general, vede pasiunea ca pe „o aventură mai frumoasă decât morala”. Iluzia libertății și a plenitudinii îl face să savureze din plin momentul când „se deschid larg porțile posibilului către un destin care tolerează dorința”. Comentând mitul celtic, Denis de Rougemont insistă asupra faptului că simbolul dorinței și al dorului cel mai ascuns, Isolda din vis, e o femeie inaccesibilă pentru simplul motiv că e deja căsătorită. Dacă soțul n-ar exista, cei doi amanți n-ar avea altă cale decât să se căsătorească, și totuși este de neconceput ca Tristan s-o ia vreodată de soție pe Isolda: „Ea este genul de femeie cu care nu te căsătorești niciodată, căci asta ar însemna să n-o mai iubești, din moment ce n-ar mai fi ceea ce este. Închipuiți-vă: Doamna Tristan !”.
Logodnică de-a pururi, soție niciodată, Isolda reprezintă chintesența însăși a seducției, veșnic străină și enigmatică: ea este acel element al feminității „care ne scapă mereu, care dispare și este aproape ostil, chiar acela care ne invită să-l urmărim și ne trezește setea de posesiune, mai dulce decât orice posesiune pentru inima bărbatului aflat în mrejele mitului. Ea este femeia-de-care-suntem-despărțiți: stăpânind-o, o pierdem”.
Din aceeași perspectivă a destinului care, tolerând dorința, creează iluzia libertății, discursul îndrăgostit al lui Roland Barthes reproduce blestemul Olandezului zburător – condamnat și el, precum Ulise, să rătăcească pe mare, dar nu până va găsi în sfârșit drumul spre casă, ci până i se va ivi în cale, printre nimfe, sirene și alte creaturi irezistibile, o ființă de o fidelitate absolută: „nu pot să nu rătăcesc (să nu iubesc) în virtutea unui semn străvechi care m-a sortit, încă din vremea foarte îndepărtată a copilăriei mele dintâi zeului Imaginarului, chinuindu-mă cu o nevoie nestăpânită de cuvinte, care mă face să spun «Te iubesc», din escală în escală, până când, în sfârșit, cineva va culege aceste cuvinte și mi le va înapoia; dar nimeni nu poate asuma răspunsul imposibil (al unei întregiri insuportabile) și-atunci rătăcirea continuă”.
La urma urmei, ce ne interesează când facem caz – și uz – de alteritate e, în opinia lui Jean Baudrillard, „aceeași deteritorializare blândă ca cea pe care ne-o procură călătoria”. Dorinței proprii i se substituie tentația exilării în dorința Celuilalt – și, implicit, traversarea ei: „Privirile, gesturile îndrăgostitului au adesea distanța exilului, limbajul se expatriază în cuvinte care nu îndrăznesc să semnifice, corpurile sunt ca o hologramă plăcută vederii și atingerii, care nu opune rezistență și se lasă striată de dorință în toate sensurile, ca un spațiu aerian. Ne deplasăm circumspecți pe o planetă mentală făcută din circumvoluții și revenim din excesele și pasiunile noastre cu aceleași amintiri transparente ca dintr-o călătorie”.
În această dihotomie eros versus seducție, frontiera joacă un rol esențial. Ea reprezintă locul simbolic unde se despart apele și se desenează traiectoriile existențiale: dincoace, pacea căminului; dincolo, aventura exaltantă, cu consecințe incalculabile.
Pentru mulți, problema traversării frontierei nici nu se pune, devreme ce fericirea promisă e la îndemână și se prezintă sub forma pașnică a unei căsnicii durabile (modelul Philemon și Baucis) sau a unui celibat însuflețit de o iubire platonică (e cazul unui Felix fascinat de Enigma Otiliei, ori al unui Ladima prins, în Patul lui Procust, de plasa amăgitoare a farmecelor Emiliei).
Pentru alții, curajul și nebunia necesare bravării interdicțiilor fac parte din zestrea lor genetică (modelul Don Juan sau Bel-Ami), iar frontiera există numai ca să fie trecută, în orice situație și cu orice risc (cum li se întâmplă, spre exemplu, personajelor lui Gib. I. Mihăescu din Rusoaica ori din Donna Alba).
În fine, există cei care, precum Dante, se rătăcesc în pădurea obscură a tentațiilor abia la jumătatea drumului vieții, în așa fel încât schimbarea la față a obiectului dorinței devine chiar piatra de hotar a întregii arhitecturi romanești. E cazul personajelor lui Liviu Rebreanu: Ion bunăoară, supus întâi blestemului pământului și abia apoi blestemului iubirii, ori Apostol Bologa, promis unei cariere strălucite înainte de a se pierde în infernul Pădurii spânzuraților. În termenii descriși de Rebreanu, amorul conjugal se rezumă la o operațiune strategică bine dusă la capăt, pe când cel extra-conjugal, pus sub semnul seducției, va fi fatalmente sinonim cu dezertarea.
Indiferent de natura personajului – cazanier sau aventurier, stoic sau hedonist –, posibilitatea de a situa hinterlandul romanului la răscruce de drumuri (mittel)europene le deschide autorilor români (dar și sârbi, unguri, cehi, slovaci, etc.) perspective atrăgătoare pentru o mai bună înțelegere a alterității imediate, fie ea austro-ungară, carpato-danubiană ori balcanic-orientală.
În vecinătatea frontierei, toate simțurile se ascut, toate măștile cad, permițând atât erosului cât și seducției să se manifeste într-o versiune autentică, neviciată de emoții sau gânduri parazite. Când fascinația se naște, precum cântecul sirenelor, din valurile Dunării (cum se întâmplă în povestirile lui Ștefan Bănulescu ori ale lui Péter Esterházy), din apele învolburate ale Nistrului (la Gib I. Mihăescu), ale Bistriței (la Vasile Voiculescu) ori ale Drinei (la Ivo Andrić), sunt șanse serioase ca Celălalt să apară sub forma lui – narativă – cea mai avantajoasă, după chipul și asemănarea rusoaicei, a lostriței, ori a irezistibilei contese Hahn-Hahn…
Din volumul în pregătire la editura Cartea românească