Deliciile și supliciile pactului conjugal
„Există o femeie. Mă iubește, mă iubește la nebunie. Tot timpul
se mărită cu altcineva. După nuntă hohotește îndelung
pe umerii mei, cum că-i o mare târfă. O aprob cu seninătate.”
(Péter Esterházy. O femeie)
În istoria romanului, ca și în viața de toate zilele, există adesea tensiune între familia din care se provine, cea care se creează (aici și acum) și cea care ar fi putut exista (undeva, cândva). Claudio Magris constată – tot în Danubius – că literatura se oprește cu precădere la totalitatea epică a familiei de origine, născută din pasiunea necesității, nu și a libertății: drept dovadă stau Rostovii din Război și pace, familia Buendia din Un veac de singurătate ori, ca o încoronare a mentalității de clan și de castă, faimoasa casă Budenbrook. În arhitectura romanului lui Thomas Mann, soliditatea firmei e mai importantă decât seducția din ochii Gerdei, misterioasa străină, ori decât dragostea lui Tony pentru tânărul Morten, un biet student la medicină. „Noi nu ne-am născut, draga mea”, îi scrie consulul zvăpăiatei sale fiice, împiedicând-o astfel să facă pasul greșit pe care l-ar fi regretat apoi tot restul vieții, „pentru ceea ce în ochii noștri apare drept mica noastră fericire personală, fiindcă nu suntem niște ființe izolate, de sine stătătoare și independente, trăind pentru ele însele, ci verigile unui lanț, și astfel existența noastră nu poate fi concepută fără șirul acelora care ne-au precedat și ne-au arătat drumul, urmând ei înșiși, fără abatere și fără a se uita în dreapta și în stânga, o tradiție verificată și venerabilă”.
Prin contrast, cealaltă familie, cea care se creează, apare ca „o odisee anevoioasă și imprevizibilă”, asumată pe cont propriu, în ciuda avertismentelor și sfaturilor înțelepte date de cei de acasă. Potrivit lui Magris, dacă această „plenitudine riscantă a conviețuirii conștiente și pasionate” nu a găsit la fel de multe ecouri în literatura mondială, e poate întrucât „există teamă că luciditatea comportă dezamăgire și atunci se preferă refugiul în copilărie”.
Realizând că va fi silit să se însoare cu mama Henjen, în vreme ce neprețuita Erna îi va fi făcut un copil negustorului Fritz Lohberg, fostul funcționar comercial August Esch –cel mai lucid, poate, dintre Somnambulii lui Broch – își spune că „iubirea aceea perfectă, în care el voise să se refugieze, nu era nimic altceva decât minciună și înșelăciune, șarlatanie curată, pentru a ascunde faptul că aici el (…) se învârtea pe loc în colivia asta, ca unul care se gândise la fugă și la o libertate în aer liber și nu se putea mișca altminteri decât izbindu-se de gratiile cuștii”. Cortina romanului cade brutal peste scena ostilităților, devenită cerc vicios. „Anarhistul” se reîntoarce în Luxemburgul natal după ce visase zi și noapte la Statuia Libertății: „Se făcea întuneric în jur și niciodată n-aveau să se mai ridice cețurile de dincolo de ocean”.
Un fenomen similar se petrece cu Franz Ferdinand von Trotta, protagonistul Criptei Habsburgilor, căruia tot anturajul îi repetă la nesfârșit că a nutri sentimente pentru cineva e o slăbiciune detestabilă, nedemnă de „vesela apocalipsă” vieneză a începutului de secol XX. Una e să ai, precum majoritatea figuranților din romanele lui Joseph Roth, mici și neînsemnate liaisons („femei de care te puteai lepăda, ba uneori le împrumutai ca pe un palton; femei pe care le uitai ca pe niște umbrele sau le lăsai intenționat undeva, ca pe niște pachete stânjenitoare, după care te uiți în urmă de frică să nu ți le aducă cineva înapoi”), și alta e să-ți compromiți dinainte cariera cedând tentației absurde de a fonda o familie: „În cercul pe care-l frecventasem”, suspină retrospectiv împricinatul, „dragostea era considerată o rătăcire, o logodnă era ceva ca o apoplexie, iar căsnicia o boală de lungă durată. Eram tineri. La căsătorie ne gândeam, e drept, ca la o consecință inevitabilă a vieții, dar așa cum te gândești la o scleroză, care se va ivi probabil în chip fatal, în douăzeci sau treizeci de ani”.
Sublocotenentul von Trotta, fiu al unui burghez vienez de origine slovenă și nepot al eroului de la Solferino, hotărăște – în ciuda amărăciunii pe care i-o provoacă astfel mamei – să se însoare chiar înainte de a porni la război. Sentimentul datoriei împlinite e dublat de senzația exaltantă de a juca șah cu moartea: „Trebuia să plec la regimentul douăzeci și unu. M-am grăbit să plec, direct din îmbrățișare la militărie, de la dragoste la pieire. Și una și alta o savuram cu aceeași tărie a inimii”.
Chiar în ziua nunții, Franz Ferdinand își dă seama că n-o iubește de fapt pe Elisabeth. Cu inima îndoită, pleacă pe front și se întoarce după patru ani – când, deși o regăsește în compania unei tinere femei care pare să-i fi sucit mințile, încearcă să reînnoade firul căsniciei. Abia văzându-și soția metamorfozată, pasionată brusc de arta decorativă și posedată de o adevărată furie a ordinii și curățeniei, sublocotententul le dă dreptate celor care-l preveniseră că, de când e lumea lume, femeile își iubesc casele și locuințele mai mult decât bărbații: „Ele, femeile, pregătesc deci mai întâi cuiburile pentru progenitură. Prind, cu perfidie inconștientă, pe bărbat într-un păienjeniș de nedesfăcut de mici obligații cotidiene din care nu va mai putea scăpa”.
Temă centrală a romanelor lui Roth, confuzia sentimentelor provocată de degradarea vechilor valori traversează și Iov, despre care s-a spus adesea că ar fi o extensie epică a eseului Evrei în peregrinaj: și într-un caz și în celălalt, lumea evreilor din Europa răsăriteană apare în lumina crepusculară a declinului ei tragic, văzut ca o consecință inevitabilă a unui proces de surpare interioară.
După o ceartă pe tema unei sume de bani menite să-i scape pe fiii săi de armată, un dascăl de provincie se întoarce cu spatele ca să nu mai vadă chipul îmbătrânit și înăsprit al soției. De nesuportat e mai ales strălucirea stinsă a ochilor, devenită „un cafeniu nepăsător, calculat și fără speranță”. În ziua când o surprinde pe Debora în fața oglinzii, contemplându-și cu tristețe sânii căzuți și primele fire albe, Mendel Singer înțelege că-i e dat de fapt să trăiască „o a doua căsnicie, una repetată, de data asta cu urâțenia, cu amărăciunea, cu îmbătrânirea femeii lui. Ce-i drept, o simțea mai aproape, aproape trup din trupul lui, inseparabilă și pentru totdeauna, dar și insuportabilă, chinuitoare și chiar și puțin respingătoare”. Pe nesimțite, cuplul a pătruns așadar în lumea eternei reîntoarceri, unde fiecare gest capătă – cum a spus-o Nietzsche și cum avea s-o repete Kundera – greutatea unei poveri insuportabile (das schwerste Gewicht): „Dintr-o muiere cu care te unești doar la ceas de întuneric, se transformase parcă într-o boală de care ești legat zi și noapte, aparținându-ți întru totul, pe care nu mai trebuie s-o împarți cu lumea și a cărei dușmănie fidelă te duce la pierzanie”.
Odată instalate pe orbita eternei reîntoarceri, lucrurile apar fără circumstanța atenuantă a efemerității lor. Pactul conjugal, cu deliciile și supliciile aferente, neagă de la bun început ceea ce Kundera numește Insuportabila ușurătate a ființei. După șapte ani de viață cu Tereza – pe care o înșală cu Sabina ori de câte ori are ocazia –, Tomas își spune că dragostea dintre ei e frumoasă, dar și obositoare, devreme ce-l obligă mereu să ascundă ceva, să simuleze, să repare, să-i ridice moralul, s-o consoleze, să-i dovedească neîncetat c-o iubește, să se simtă vinovat, să se justifice și să-și ceară scuze. Abia când Tereza îl părăsește, lăsând pe masă o scrisoare de adio, iar Tomas se întoarce la viața de celibatar căreia păruse a-i fi destinat, viitorul redevine un mister, iar aventura pândește la fiecare colț de stradă. „Trăise șapte ani priponit de Tereza și fiecare pas al său era urmărit de ochii Terezei. Se simțea de parcă i-ar fi atârnat de picioare niște bile grele de fier. Acum, pasul lui devenise, pe neașteptate, mult mai ușor. Avea senzația că plutește. Ajunsese în câmpul magic al lui Parmenide: se bucura de dulcea ușurătate a ființei”.
Semnificativ e și faptul că tot ce ține de sfera legăturilor periculoase implică la Kundera traversarea unei linii de hotar: odată cu reîntoarcerea umilitoare a lui Dubček la Praga, Cehia se vede silită să se plece în fața cuceritorului, ceea ce o încurajează pe Sabina să emigreze în Elveția, urmată la scurt timp de amantul ei Tomas și de soția lui, Tereza. Când cuplul se dezbină, ceea ce-i desparte pe soți e distanța, nu doar simbolică, între Praga – unde Tereza va căuta să-și refacă viața – și Zürich – unde Tomas continuă să profeseze. Suprimarea punctelor de trecere a frontierei anulează brutal până și posibilitatea teoretică a reîntoarcerii la armonia inițială: „Pentru a o suta cincizecea oară recapitulă întreaga situație: frontierele între Cehia și restul lumii nu mai erau deschise cum erau în momentul plecării lor. Nici telegramele, nici apelurile telefonice n-ar mai putea s-o facă pe Tereza să vină înapoi. Autoritățile nu i-ar mai îngădui să iasă în străinătate. Nu-i venea să creadă, dar plecarea Terezei era definitivă”.
Și în romanul lui Jiří Marek, facerea și desfacerea legăturilor conjugale apare direct legată de facerea și desfacerea frontierelor Imperiului Habsburgic. Unchiul Josef constată că, deși vremurile „se grăbesc cu febrilitate”, divorțul de doamna Loty Fuchs trenează inexplicabil, dintr-un motiv greu de acceptat: registrul stării civile nu ține pasul cu Tratatul de pace de la Saint-Germain-en-Laye, iar suveranitatea națională nu garantează, automat, și libertatea individuală. Din punctul de vedere al antreprenorului de pompe funebre, între Republica Cehoslovacă, proclamată solemn de Comitetul Național, și Austria, unde nimeni nu mai înțelege ce se întâmplă cu familia imperială, granița recent trasată nu poate rămâne doar de natură militară: „Soția mea, doamna Loty, care și-a pierdut cu desăvârșire simțul măsurii și al pudorii, a fost dintotdeauna cetățeană a orașului Viena, în timp ce eu am fost dintotdeauna cetățean al Boemiei… Începând de azi, dacă nu mă înșel, suntem cetățeni a două state diferite! Ea e supusa împăratului Karl, iar eu… Eu sunt republican!”
Faptul că nutrește noi planuri de viitor alături de Tonička, o jună compatrioată, îl face pe unchiul Josef să asiste cu cinică satisfacție la frângerea vulturilor bicefali: „Ce mai, e limpede, Austria e pe dric. Doamna Loty și eu – suntem astăzi două națiuni diferite. Ba, mai mult, două națiuni vrăjmașe. Doamne, dacă stau și mă gândesc bine, să vreau și tot n-aș putea ajunge la Viena ! Ce bine !” Ironie a sorții, încheierea căsătoriei lui Josef cu Tonička este împiedicată tocmai de nașterea statului cehoslovac independent, care, altfel, le umple desigur inima, și unuia și altuia, de „o nespusă bucurie patriotică”…
Din volumul în pregătire la editura Cartea românească