Deliciile și supliciile pactului conjugal
„Există o femeie. Mă iubește, mă iubește la nebunie. Tot timpul
se mărită cu altcineva. După nuntă hohotește îndelung
pe umerii mei, cum că-i o mare târfă. O aprob cu seninătate.”
(Péter Esterházy. O femeie)
Despre zădărnicia pactului conjugal într-o lume haotică – așa-zisul „butoi cu pulbere” al Balcanilor –, în care alianțele strategice s-au dovedit adesea catastrofale, stă mărturie și Podul pe Drina al lui Ivo Andrić. Când Avd-aga Omanagici, unul dintre negustorii cei mai respectați din regiunea Vișegradului, se gândește să-și mărite unica fată cu feciorul lui Mustai-bei Hamzici, incompatibilitatea e întâi de toate una topografică: socrul mic locuiește la Veli Lug, pe coama dealului, iar socrul mare – în vale, la Nezuke, de cealaltă parte a râului. Aflând că junele Nail-bei intenționează totuși să-i pețească mâna, preafrumoasa Fatima îl previne cu dispreț că o astfel de cununie, hotărâtă pe deasupra capului ei, va avea loc în ziua „când Veli Lug s-o coborî la Nezuke”. Altfel spus, la paștele cailor sau la nunta vacilor…
Văzând totuși în Mustai-bei un prețios aliat pentru tranzacțiile din bazarul orașului, Avd-aga Osmanagici persistă în eroare, pe motiv că o fiică iubitoare nu-și va permite, la momentul cuvenit, să sfideze cu adevărat voința paternă. Fatima, ce-i drept, dă semne că s-ar fi resemnat, de vreme ce-și cheamă prietenele s-o ajute să-și țeasă trusoul. Unui observator atent nu-i scapă însă faptul că metoda adoptată e cea a Penelopei: „Fetele cântau. Cânta și ea. Găsea putere până și pentru asta. Și se asculta singură cum cântă, urmându-și în același timp firul gândurilor. Căci, cu fiecare împunsătură de ac, Fatima știa (și și-o spunea singură), că nici ea, nici cusătura n-au să ajungă vreodată la Nezuke”.
În realitate, Fatima știe că datorează respect familiei de origine – născută „din pasiunea necesității”, cum ar spune Magris – și mai precis atotputernicului tată, ale cărui capricii capătă automat valoare performativă, de sentințe irevocabile: „Nici vorbă, gura lui a spus da la ceea ce Fatima spusese nu. Dar în toate fata e una cu el, chiar și în asta. Și da-ul lui îl simte ca pe al ei (la fel ca pe nu-ul ei)”. Atâta doar că un gest de supunere (filială) antrenează un alt compromis (marital), mult mai greu de acceptat, ba chiar fatal: „De aceea soarta îi e năprasnică, neobișnuită, în ajun de-a se îndeplini și dacă Fatima nu vede nicio scăpare e fiindcă scăpare nu există”.
În săptămânile premergătoare cununiei, Fatima parcurge la nesfârșit, cu ochii minții, bucata de drum care separă locul unde cadiul va oficia ceremonia, de povârnișul spre Nezuke unde, un lucru e sigur, piciorul ei nu va călca niciodată. „Fâșia asta de drum, gândul ei o străbate neîncetat, de la un capăt la altul, așa cum fuge suveica prin țesătură. De la cadiu, străbătând jumătate din centrul orășelului, apoi piața, până la capătul podului; iar de acolo, ca și cum ar fi dat cu ochii de prăpastie, se reîntoarce îndată pe pod, prin piață, străbate centrul orașului, până la cadiu. Și mereu așa: când înainte, când înapoi ! Acolo i se țese soarta”.
Ca orice mașinărie infernală, du-te-vino-ul, odată pornit, nu mai poate fi nici oprit, nici deturnat. Spre deosebire de seducție, care știe cum să-și ducă victima de o parte, s-o abată de la traseul dinainte stabilit, mariajul nu oferă nicio soluție de avarie, niciun itinerar bis. În goana zănatică de o parte și de alta a podului, Fatima se oprește la jumătatea drumului, pe partea numită kapia, unde se fac și se desfac, de secole, destinele locuitorilor Vișegradului. Pe sub arcurile de piatră curge imperturbabil Drina, un afluent al Savei care, tot de secole, se varsă în Dunăre…
În ziua fatidică, ritualul e respectat cu strictețe, în așa fel încât cuvântul dat să nu fie luat înapoi. Ceremonia odată terminată, convoiul călare se îndreaptă spre pod, unde mireasa, sub pretext că vrea să-și potrivească mai bine șaua, se oprește brusc. O clipă de neatenție e, firește, de-ajuns, pentru ca destinul ineluctabil să se împlinească. Asistența privește înmărmurită cum Fatima încalecă pe parapet, „ușoară ca o pasăre înaripată”, și se aruncă în râul învolburat.
A doua zi, apele Drinei scot la iveală corpul pe jumătate dezvelit, eliberat – în fine – din chingile rochiei de mireasă. Primăvara următoare, Mustai-bei Hamzici își însoară feciorul cu o tânără din familia Brankovici. Între timp, Veli Lug nu va fi coborît la Nezuke, dar funestul pact conjugal va fi fost respectat până la ultima literă…
În regulă generală, planurile de nuntă sunt pavate, precum drumul spre iad, cu cele mai bune intenții. Piticul cocoșat Fischerle din Orbirea lui Canetti se laudă că viitoarea lui soție locuiește în America și se trage dintr-o familie de milionari care ar fi pus ochii tocmai pe el, marele campion de șah aflat la mii de leghe depărtare. „Ori te măriți”, zic părinții, „ori stai acasă ! Altfel, te lasă baltă și ne-am făcut de râs”. „Eu n-am nimic împotriva căsătoriei, ca zestre imensă capătă un castel înțesat, dar în primul rând trebuie să devin campion mondial, mai înainte, nu. Banii singuri nu-i iau.”
Scriitorii Europei Centrale sunt adesea fascinați de cinica îndrăzneală a marilor rebeli, alergici prin natură la orice tentativă – fie ea și maritală – de prindere în laț. Ca din întâmplare, dușmanii pactului conjugal se dovedesc a fi adesea excelenți dueliști și mari cartofori. Pasiunea jocului trădează mai întotdeauna dorința de a da șah – și eventual mat – destinului potrivnic, castrator. În prologul Turneului la Bolzano, Sándor Márai recunoaște că personajul său seamănă „al dracu’ de mult” cu Giacomo Casanova, peregrinul „decis să întreprindă orice, apatrid și, probabil, nefericit în tot și toate”, care, în noaptea de 31 noiembrie 1756, coboară în lagună pe o scară de frânghie din carcera de plumb a închisorii din Veneția, părăsind teritoriul republicii și pornind spre München în compania unui călugăr desfrânat pe nume Balbi.
Vestea evadării circulă încă mai rapid decât autorul ei, astfel încât, până a doua zi, inclusiv papa e informat despre isprava fugarului, care ar fi fost văzut ba la Mestre negociind cu surugiul, ba la Treviso bând pelin într-o tavernă, ba – culmea – undeva în plin câmp, „făcând farmece vacilor” ! La auzul unor asemenea zvonuri, un zâmbet satisfăcut luminează chipurile femeilor din Venția, Tirol și Lombardia, care, după ce, își alăptează pruncii și dau de mâncare bărbaților, se pun să măture în dormitor și să aranjeze, nitam-nisam, așternuturile. „Zâmbetul se răspândea asemenea unei plăcute și ușoare boli contagioase, se răspândea peste granițe, se știa deja și la München, îl așteptau și zâmbeau, vestea ajunsese chiar și la Paris…”
O dată în plus, seducția operează la unison cu eliberarea din cătușele autorității. La Parma, Torino, Viena sau Moscova, femeile au sentimentul că senzaționala evadare e oarecum „și-n interesul lor”, ca un semnal secret că viața nu-i doar regulă și supunere oarbă, ci și pasiune liberă, fără țel și fără opreliști: „De parcă o forță care până atunci fusese țintuită în lanțuri s-ar fi eliberat și ar fi umplut întreaga lume, de parcă din povești și din legende (…) ar fi apărut cineva, fără mască, fără perucă și pudră din făină de orez, complet gol (…): femeile se uitau la el, își puneau mâna la gură, își ridicau evantaiul în dreptul ochilor, își înclinau capul într-o parte, tăceau, dar ochii lor, care-l priveau languros și prelung pe evadat, rosteau clar: «Da, Da»”.
Cu dezinvoltura-i binecunoscută, irezistibilul Casanova – spadasin temut și cartofor înrăit – merge de fiecare dată la cacialma. Damelor din Bolzano, care l-au așteptat cu sufletul la gură, le reproșează malițios că n-ar fi la înălțimea „exilatului, proscrisului umanității, pe care copoii și haitele de zbiri îl urmăresc până și dincolo de granițele țării, iar mercenarii Sfintei Inchiziții îi caută urma prin margini de pădure și prin tufișuri cu sulițe și lănci”. Bărbatul scund, ciufulit și nebărbierit își admonestează admiratoarele pe motiv că gândurile lor nerostite n-ar face cinste celui ce a stat închis „șaișpe luni în numele moralei și al virtuții”, înainte de a-și lua tălpășița ! Foloasele celebrității nu sunt, cum ar veni, pe măsura ponoaselor captivității. „Iată cum arăt, cu nimic mai frumos, nici mai tânăr !” izbucnește fugarul, cu năduf. „Vă plac astfel ?… M-ați dori ?… Sunt așa cum mi s-a dus vestea ? Ce așteptați de la mine ? Să fugim împreună, în șase, să închiriem un poștalion, să ne luăm lumea în cap, pentru că eu sunt Giacomo, amantul peregrin, sluga tuturor, care deservește toate damele, la ordin, atunci și acolo unde doresc ele ? Cărați-vă de aici, cloștilor !”
Abia scăpat din carcera venețiană, Casanova nu se împacă, firește, cu ideea de a preschimba de bună voie libertatea greu cucerită într-o nouă servitute. A-și lua, chipurile, lumea în cap în compania a cinci cloști deghizate în turturele nu e o soluție pentru cel ce, autoporeclindu-se „cavalerul fustangiilor”, înțelegea să mențină veșnic vie „flacăra împotrivirii”: „Pentru el viața se reducea doar la atât: mereu cu altcineva, mereu ferm, mereu să-și scoată viața la mezat, pentru că mezatul merită totul, gălăgia, apropierea oamenilor, aventură brutală și cealaltă, ideală, aventura metodică și perfidă, jocul cu oamenii, competiția și duelul cu destinul !”
Din volumul în pregătire la editura Cartea românească