O masă dreptunghiulară de lemn pe care tronează un crucifix, un sfeșnic de alamă înconjurat de câteva statuete cu îngerași, șase scaune și un clopot – iată toată recuzita pe care regizorul și scenograful Laurian Oniga și-a ales-o pentru a monta pe scena Teatrului Național din Cluj celebrul Tartuffe. Mă grăbesc să fac precizarea că, în acest caz, sintagma consacrată în lumea teatrului, pe scena, este oarecum exagerată. Spectacolul despre care vreau să spun câteva cuvinte, prima premieră a lui 2013, a fost montat nu în Sala Mare a prestigioasei instituții clujene, ci la subsol, în micul studio Euphorion, acolo unde, de regulă, prind viață one-man/ women show-urile sau spectacolele experiment. Dar, de ce nu, până la urmă și această transpunere scenică a textului lui Molière poate fi considerată un experiment.
În primul rând, datorită caracterului său minimalist pe care îl evocam la începutul acestor rânduri. Fără decoruri, dar cu bogate și expresive costume de epocă, în subtil contrast cu austeritatea ansamblului, și cu un discret joc de lumini, tot greul spectacolului rămâne în seama actorilor, care joacă la numai doi metri de spectatori. Regizorul fructifică inspirat acest dezavantaj / avantaj, spectacolul devenind în anumite secvențe ale sale…interactiv, ca în secvența finală, a tulburătorului monolog al lui Tartuffe. În aceste condiții, pe prim plan se află textul lui Molière, care poate fi savurat în toate detaliile sale.
Pe de altă parte, regizorul încearcă să demonstreze că Tartuffe sau Impostorul nu esteo comedie nevinovată, potențând fiorul dramatic al textului și subliniind ideea actualității lumii lui Molière. Iată-l, de pildă, pe Monsieur Loyal, mâna dreaptă a lui Tartuffe. În viziunea lui Laurian Oniga, Loyal este un nemilos executor judecătoresc din zilele noastre. Cruzimea exercitată nu prin urlete, ci prin liniște amenințătoare este mult mai terifiantă, mai înspăimântătoare. De altfel, pe această dimensiune, spectacolul este întru-totul contemporan, așa cum mărturisește regizorul: “Ce se întâmplă la noi acum, aici, e halucinant, dintr-un anumit punct de vedere. Eșecul politicilor, al politicienilor au adus oamenii în situații disperate de viață, și-atunci, am devenit un teritoriu foarte propice pentru tartuffi. Ei ne așteaptă la colțul străzii, ne prind de mână, ne stropesc cu «agheasmă» și ne creează iluzia unor soluții miraculoase a căror victimă devenim cu toții. Nimic mai trist, poate chiar tragic, decât manipularea disperării, a speranțelor, a viselor prin șarlatani impostori. Mai ales atunci când unul din instrumente e chiar biserica.”
Din distribuție, alături de Ovidiu Crișan, excelent în rolul lui Tartuffe, și Dan Chiorean în Orgon, mai fac parte Irina Wintze, Romina Merei, Ruslan Bârlea, Eva Crișan, Silvius Iorga, Emanuel Petran, Adriana Băilescu și Miron Maxim. Costumele – Cătălina Chirilă.
*
Piesa Tartuffe a fost reprezentată pentru prima oară la serbările regale din aprilie-mai 1664, dar interzisă imediat de regele Ludovic al XIV-lea, la cererea expresă a episcopului Parisului. Drept compensație, Ludovic i-a acordat însă trupei lui Molière titlul de “Troupe du Roi”. Un an mai târziu, în speranța ridicării interdicției, Molière a adaugat comediei încă două acte și intervenția finală, salvatoare, a regelui care pedepsește impostorul. Totuși, piesa nu va mai fi jucată decât în august 1667, fiind însă din nou interzisă a doua zi, recăpătând dreptul de reprezentare abia după cinci ani, în 5 februarie 1669, când spectacolul se va bucura în sfârșit de un extraordinar succes.
Molière a fost excomunicat pentru acest text, mergându-se până într-acolo încât să i se refuze înmormântarea creștinească, fiind îngropat noaptea, pe ascuns. Nu biserica era însă cea pe care Molière o ataca, el însuși fiind absolvent al unui colegiu iezuit, ci ipocrizia, prostia, tirania minciunii și a bigotismului.
Fotografii de Nicu Cherciu