Trăitor el însuși în minunatul burg, “cetate a umbrelor”, Hermannstadt, autorul lucrării nu disprețuiește deloc servituțile și rigoarea cercetării minuțioase și optează pentru “descrierea fenomenologică”, în vederea surprinderii elementelor cu adevărat semnificative ale personalității celui care a fost liderul Cercului Literar de la Sibiu și a delimitării unei structuri de existență sui generis. Metoda nu e, așadar, cea a aglutinării conștiincioase de documente.
Exegetul refuză robia biografismului steril și, punând față în
față viața și opera lui Radu Stanca, nu reține decât momentele și
detaliile capabile să configureze un așa-numit “sentiment estetic
al ființei”, în fond utopia ce va fi aprins mereu imaginația
artiștilor și ale cărei coordonate le schițează foarte subtil și
convingător Radu Vancu, prefațatorul volumului.
Privită astfel, din orizontul modelator al ideilor, biografia
scriitorului dobândește coerența austeră a mitului, criticul fiind
atent nu atât la conținut, la factologie, cât mai cu seamă la
procesul transfigurării simbolic-estetizante. Neignorând sugestiile
psihocriticii, ale tematismului sau criticii genetice, Varga-Santai
scotocește în viața și în laboratorul scriitorului, însă numai atât
cât e necesar pentru a dovedi importanța proiectului în raport cu
opera propriu-zisă, judecată și evaluată dintr-un unghi larg
axiologic. Trăită sub semnul iminenței sfârșitului, existența
individuală se împlinește sub pecetea artei, între viață și moarte,
pe câteva direcții tematice esențiale, nuclee semantice
structurante ale imaginarului stancian: iubirea (ars amandi) și
suferința (ars doloris).
Iată ce importanță capitală capătă, de exemplu, în viziunea
exegetului, întâlnirea poetului cu Dorina Ghibu, iubită, soție și
muză deopotrivă: “Ea este, în ultimă instanță, cea care-l motivează
estetic (s.a.), atât prin înclinațiile sale artistice, cât și prin
prezența fizică”. În cercul strâmt al amănuntelor anecdotice
criticul nu rămâne decât atât cât e necesar pentru a prinde
nuanțele de o clipă ale ideii, frumusețea momentelor tranzitorii și
irepetabile ale existenței.
Primele două capitole ale cărții (inspirat intitulate Ars longa,
vita brevis, respectiv Poetul și Cetatea) trasează itinerariul unui
destin creator emblematic, într-o manieră strunit obiectivă, fără
nimic encomiastic, în spiritul adevărului. Autorul evidențiază și
eșecurile, și compromisurile (câteva pasaje din monografia despre
Ștefan Braborescu) unei vieți închinate scrisului, singurul lucru
capabil să justifice suferința lipsei de sens, infernul
insignifianței. “Trebuie să scriu, să scriu, să scriu. Aceasta este
mântuirea”, îi scrie Radu Stanca prietenului său, Ion Negoițescu,
cu care împărtășea aceleași idealuri “euphorioniste” și aceeași
credință în salvarea prin literatură. De aici și semnificația cu
totul aparte pe care o dobândește imaginea ideală, atent creionată
în partea cea mai consistentă a monografiei, a acelui homo
aestheticus care, “asemenea lui Midas, este hărăzit a transforma
totul în artă, prin simpla atingere, de la propria-i viață, cu tot
ce implică ea, iubire, prietenie, trecerea ireversibilă, până la
propria-i moarte”. Fiind oricum prea scurtă (vita brevis) și
marcată de sentimentul predestinării tragice, propria existență îi
apare scriitorului ca un fel de farsă pe care o și pune în scenă în
diferite variante, atât în baladele sale, cât și în teatrul
propriu-zis. Jocul cu moartea ia forma unui ritual complicat, în
care virtuozitatea execuției, a formei îndelung prelucrate
estompează trăirea, altfel irepresibilă, într-o îngânare
elegiac-sentimentală foarte caracteristică liricii stanciene.
Înainte de a analiza creația poetică și dramaturgia, Dragoș
Varga-Santai pune în lumină trăsăturile eseisticii lui Radu Stanca,
scriitor cu o excepțională vocație teoretică, vădită în texte ce
uimesc și astăzi prin originalitatea punctelor de vedere. Ideile
estetice care au stat la baza cristalizării utopiei euphorioniste
sunt prezentate succint în capitolul Dinspre clasicism înspre
postmodernism, de la “resurecția baladescului” și “reactualizarea
tragicului” la nostalgia “clasicității absolute” și la dorința
înfăptuirii unei literaturi dramatice de viguroasă substanță etică.
Interpretul nu cade în eroarea proiecțiilor protocroniste și își
exprimă justificata rezervă față de presupusele trăsături
postmoderniste ale euphorionismului, mai bine definit, dincolo de
circumscrierile de ordin istoric ale termenilor, ca formă de
alexandrinism cultural sau, cum s-a mai spus, ca un fel de
“manierism al clasicității”. În viziunea criticului, “jocul
dilematic dintre clasic și baroc” poate lua și forma unui “joc cu
mărgele de sticlă”, într-o visată Castalie, joc care ar ilustra, în
fapt, expresia generică a “artistului modern animat de idealuri
clasice”. De idealul omului estetic s-ar apropia Radu Stanca și
prin prețuirea pe care o arată artelor minore, “bastarde ale
zeilor”, cum atât de sugestiv le numește: “Toată tevatura iscată în
jurul acestei revigorări a artelor minore, cu atracția lor înspre
decorativ, gratuitate, meșteșug, este o consecință a înțelegerii
denaturate a artelor majore; înainte de a fi un veritabil homo
artisticus, aspirând la marea artă și la deschiderile ei
axiologice, scriitorul trebuie să fie și un iscusit homo artifex
(…) Asigurând artelor minore un statut axiologic, comparabil cu
cel al artelor majore, prin relevarea rostului lor socio-uman, de
satisfacere a gustului pentru estetic al individului, Radu Stanca
rămânea fidel idealului său de homo aestheticus, neabdicând nici de
la principiile esteticii axiologice”.
Cu adevărat meritorie este și legătura pe care o face exegetul, în
capitolele cu caracter analitic, între ideile teoretice și creația
literară a scriitorului, evitând astfel descriptivismul
plictisitor, inevitabil parcă în orice studiu cu caracter
monografic. Viața și opera liderului cerchist, ca autor, regizor și
actor deopotrivă, trebuie înțelese sub specie theatrali, cum
subliniază în repetate rânduri autorul prezentului studiu: “La
atingerea acestui ideal al unei vieți estetizate concură toate
elementele care definesc, în esență, și creația lui Radu Stanca,
atât cea poetică, cât și cea dramatică: poza, teatralitatea, ironia
romantică, un deloc desuet simț al decorativului, precum și
eleganța, niciodată pervertită, a fiecărui gest, oricât de
nesemnificativ ar părea el”. Oroarea de confesiune, de anecdotă și
de orice conținut prea personal, recte nesemnificativ, îl va fi
determinat pe talentatul poet să aleagă calea obiectivării prin
mediere alegoric-livrescă. Pe lângă atenția cuvenită acordată
tragicului și baladescului, Dragoș Varga-Santai insistă în câteva
capitole distincte asupra acestor modalități de mediere a viziunii
artistice, atât pe canal livresc (cap. Biblioteca lui Corydon), cât
și prin intermediul personajelor și “măștilor” celor mai
caracteristice (cap. Reprezentanții alegorici).
Dar teatrul existenței (ars vivendi) se desfășoară pe o scenă care
maschează suferința de a trăi și spaima în fața inexorabilului
sfârșit. Ca atare, moartea, “imaginată în coordonatele operei de
artă, ale unui ideal de frumusețe”, devine o experiență expurgată
de elementul autenticist, un “fastuos spectacol”, un “ceremonial”,
în piesa Madona cu zâmbetul jucând chiar rolul unui mobil,
propulsor estetic major. Agreabil paleativ, spectacolul destinului
care alunecă vertiginos în neant nu poate trimite decât la ideea
unui festin prelungit dincolo de limitele vieții, ca în
remarcabilul poem Symposion, de pildă. Baladele conturează și ele,
apoi, un episod distinct al “autobiografiei lirice” stanciene, în
orizontul sugestiilor cu ecouri thanatice.
Singura “artă” considerată de chiar Radu Stanca drept Stimmung
poetic și veritabil principiu al poetizării ar fi însă ars doloris.
Estetica “tristeții” nu e, în fapt, decât un ecou al conștiinței
precarității ființei, iminenței morții, o altă “replică” din rolul
jucat pe scena literaturii de marele Histrion. Subliniind că eroul
tragic ne face complici, în timp ce eroul dramei ne face numai
martori, sau că plânsul tragic este un plâns fără lacrimi, Radu
Stanca atribuie jocului dramatic o înaltă semnificație etică,
simbolică, cu condiția depășirii psihologismului îngust. Dragoș
Varga-Santai insistă, de altfel, asupra faptului că dramaturgul
euphorionist pledează pentru o reabilitare a tragicului în opera de
artă, și nu a tragediei ca specie dramatică. Nu întâmplător s-ar
apropia Radu Stanca de Camil Petrescu, prin modul dramatic de a
concepe existența al eroilor cu “suflete tari”. Însă piesele
cerchistului sunt tributare unei poetici de o factură cu totul
diferită, fiind concepute ca “rezistente structuri poetice,
implicând viziune mitică, dialoguri organizate poematic și un
limbaj intens metaforizat”. Văzută sub specie theatrali, viața
artistului pare interpretată, i.e. trăită de reprezentanții săi
alegorici, personaje și măști dintre cele mai expresive. De aceea
și respingea Radu Stanca “doctrina umanizării actorului” pe care,
în spiritul aceluiași estetism stilizant, non-mimetic, îl dorea cât
mai teatral, pentru că regizorul nu dorea să-și hrănească
spectatorul cu “o felie de viață”, ci cu o “felie” de artă, cu
simboluri de infinită sugestivitate.
În final, după analiza structurilor și a procedeelor operei
scriitorului, plasată într-un context menit să o integreze
circuitului european de valori prin tot felul de analogii
comparatistice vădind o cultură serioasă, asimilată profund și
utilizată cu discernământ, Dragoș Varga-Santai reușește să-i
sublinieze, exact, valoarea: Radu Stanca rămâne, într-adevăr, un
scriitor “autentic”, “cu un timbru poetic particular și o rețetă
infailibilă a creației frumoase care-i asigură, în orice condiții,
succesul la marele public și locul său propriu în istoria
literaturii române”.
Merituoasă prin atâtea rare calități, de la rigoarea construcției
și a metodei de interpretare la sobrietatea nobilă a expresiei,
fără să surprindă prin afirmații riscate ori note ceva mai
extravagante, cartea lui Dragoș Varga-Santai marchează un moment
reprezentativ în exegeza operei lui Radu Stanca. Și debutul de
neignorat al unui critic matur, care știe să țină condeiul în
mână.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista “Convorbiri literare”; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista “Convorbiri literare”, unde semneaza rubrica “Cerneala simpatica”; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu – de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium – impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.