Rezumatul episoadelor anterioare: S-a dat liber la revoluție, a apărut presa liberă, sursa mea a intrat în ea.
Nu știu de ce Tatiana Șerban a fost abia a treia persoană din redacția Țării libere cu care am stat de vorbă. O cunoșteam de câțiva ani, grație profesoarei noastre comune de Limba Română, Pia Lorentz. Tatiana îmi citise câteva proze, le găsise bune, încercase să mă ajute să le public, o dată mă dusese cu mașina de la Casa Scânteii în centru, dar la un moment dat legătura se curmase brusc. Abia după decembrie 89 aveam să aflu că, în acel moment, nu mai putea ea să publice ceva și toată viața i se afla sub semnul întrebării, sub presiunea Securității.
Până la urmă, am ajuns la ea. Îmi amintesc și acum felul în care rostea o anumită replică. Produsesem o “Recapitulare” în care inventariam, fără comentarii, bulele papale ale noii puteri, iar acum, din când în când, Tatiana îmi spunea zâmbind: “Ce-ar fi să mai facem noi o recapitulaaare?”
Evident, în redacție, chiar dacă dădeam pe-acolo rar, am început să cunosc oameni. Cea mai mișto fază a fost cu Dinu Sorescu. Când mi-a apărut – în fine! – “Viața la umbră”, a scris despre ea nu chiar de rău, dar cu reproșul că tratează subiecte vechi, fără legătură cu ce se întâmpla în acele momente în România. Lăsând la o parte faptul că suna ca aia cu “oglinidirea noilor realități ale patriei”, era oricum ca nuca-n perete, de vreme ce, pe coperta a patra, Raul Costiniu făcea vorbire despre faptul că textele sunt scrise cu mulți ani în urmă. Așa încât, într-o zi, am intrat la Dinu și, timid, i-am explicat ce și cum. Și-a cerut o mie de scuze, mărturisind că nu citise rândurile lui Costiniu și precizând că și lui i-a apărut o carte după enșpe ani. Am devenit prieteni. Vorba bancului: “Ce era să fac!?”
•
Pe Raul Costiniu, cum ziceam, îl știam de mult. I-am citit toate cărțile, și pe alea pe care nu le-a scris. La un moment dat, împins de la spate de prietenul meu Ianoș – același Ianoș care, după ce debutasem în Complementul, îmi spusese cel mai neașteptat lucru ce se putea spune între doi aspiranți la glorie (Ianoș e poet), mi-a zis: “M-am bucurat de parcă aș fi fost eu” – mi-am luat curajul să-i scriu o scrisoare lui Costiniu. Adresa o aveam tot de la Ianoș. Nu știu de unde o avea el, dar – în ciuda faptului că e timid de i-e jenă să ceară restul la pâine – omul e supertare când e motivat cultural. La începutul anilor 80, când eram colegi în același centru de calcul – v-am spus oare că sunt programator?; și Ianoș e -, mergea la premierele tuturor filmelor românești. Se îmbăca la patru ace, la fără zece era în fața cinematografului și când venea Daneliuc sau Pița sau Nicolaescu (hai c-am glumit cu Nicolaescu!), însoțit de un roi de rude, prieteni și profitori, se băga și el foarte liniștit în suită, zâmbind și invitîndu-l pe regizor să intre. Ăla credea că Ianoș e de la protocol, de la cinematograf, de la comitetul de întâmpinare, mă rog – paznicii sălii credeau că e cu regizorul. Ca-n bancul cu matematicianul. De altfel, Ianoș a făcut Matematica. Matematică-Informatică. La fel ca și mine.
Raul mi-a răspuns și mi-a plăcut și mai mult de el pentru că misiva era cu ștersături. Sunt un fan al oamenilor care scriu, simt și trăiesc fără ciornă. După aia l-am sunat. Aveam numărul de la – ei!, ia să vedem, ghiciți? Mi-a răspuns de parcă ne știam de când lumea: “Te saluut, domnule!” Ce-a urmat ar umple o carte și eu n-am de gând să scriu o carte. Pe scurt: l-am vizitat de nenumărate ori, în două locuințe succesive, prima cu o cameră-foișor, cu ferestre în arc de cerc, deschise spre un colț tăcut de străzi, cu canapele și cu o măsuță joasă pe care un televizor Sport părea să fie deschis permanent, i-am fumat BT-urile, i-am băut vodca și i-am gâdilat caniche-ul alb, pe urmă s-a mutat într-un bloc mai mare și s-a lăsat de țigări și s-a apucat de pipă, iar cățelul s-a prăpădit și în toți acei ani am discutat genial.
După revoluție, însă, am simțit din partea lui o răceală pe care nu știam cum să mi-o explic. Într-o zi, ieșind noi să bem o bere la o terasă – împrejurare unică – a început să-mi tot zică “Eu nu am nimic cu ce scrii tu în Țara liberă”, până când în fine mi-a picat fisa că, ba da, avea ceva, era incomodat de presupusul meu extremism. Eram extremist? Mmmm… să vedem… Eram nelipsit de la mintinguri și strigam din toată inima – chiar din inimă, pe bune: “JOS IO-NES-CU!” Dar în articole căutam să fiu ceva mai reținut. Poate că nu-mi ieșea, mai știi?
Oricum, nu vroiam să-l pierd pe Raul (paranteză: folosesc prenumele, și la el, și la Andrei, și la Tatiana, și la alții, nu ca să mă dau mare, ci pentru că – așa cum se va vedea – mai devreme sau mai târziu oamenii ăștia m-au încurajat să ne tutuim), așa că i-am spus că, după părerea mea, este o blasfemie să susții că nu s-a schimbat nimic. Prieteni! A ieșit brusc soarele! Fața i s-a înseninat, brăzdată de un zâmbet, și aproape aș putea spune că l-am auzit oftând. “Domnule”, mi-a zis, “dacă gândești așa, atunci poți critica orice și pe oricine!” Imediat după aceea mi-a cerut să-i spun Raul. Și uite-așa am ajuns eu să mă tutuiesc cu Costiniu.
•
Până să devin ziarist de-adevăratelea, mi-a fost dat să adaug o coda nesperată celor opt ani de teatru amator – v-am spus oare că am fost actor amator? Am jucat în câteva sute de spectacole și am luat Premiul I de interpretare, pe țară, meserie! -, prestând în fața a vreo sută de mii de spectatori.
Puțină istorie. După finala CCE de la Sevilla, Steaua a mai ajuns o dată în ultimul act al Cupei Campionilor, numai că de data asta a fost călcată în picioare de AC Milan: 4-0, două goluri Van Basten, două Gullit, frățește. Atunci am scris o variantă la Scrisoarea a III-a (“Gullit însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare/ Care vine, vine, vine, dă și mingi printre picioare”) care a ajuns să circule pe la cunoștințele cunoștințelor. Un coleg al sor-mii, după ce a citit parodia, i-a zis: “Te rog, pe ăsta să nu-l puneți să stea la cozi…” (N-au ținut cont, stați liniștiți). După revoluție, individul, pe nume Dinu Golea, a pus pe roate, cu alți câțiva, Bibicul, care era pe-atunci concurență serioasă la Farfuridi, portdrapelul umorului fără frontiere. Dinu m-a căutat să-mi ceară “ceva ca aia”. I-am trimis niște texte, pe care le-a publicat, insistând totuși: “Da’ o poezie ca aia…?” Spre sfârșitul lunii mai 1990 (aici încep să bată tobele și pe ecran apare numărătoarea inversă) am scris în fine o variantă care avea în centru “Și, ca voturile-n urnă, și, ca ropotul de grindeni,/ Orizontu-ntunecîndu-l, vin mineri de pretutindeni!”. A apărut, în Bibicul, în dimineața zilei de 13 iunie. Noroc c-au fost vânzătorii băieți deștepți și-au ținut-o o săptămână sub tejghea.
Va urma