Cuvânt înainte

Paginile care urmează sunt transcrierea, colaționarea și, pe alocuri, stilizarea celor 361 de mailuri pe care le-am primit, între 16 mai 2007 și 8 iunie 2010, de la o persoană necunoscută. Nu vreau să-mi amintesc efortul de-a pune câteva mii de diacritice și de-a verifica aproape la fel de multe semne de punctuație. De ce-am făcut-o? De ce am decis să încerc să public textul? Dintr-un singur motiv: pentru că mi s-a părut interesant. Pentru că spune povești și prezintă personaje dintr-un domeniu aflat în prim-planul atenției publice, cu care toată lumea interferează, despre care toată lumea are păreri ferme, dar despre care prea puțini știu cum funcționează. Am și eu unele legături în zona presei, atât cât să pot afirma că textul e cel puțin credibil. Firește, nu pot verifica detaliile, motiv pentru care – în ciuda insistențelor celui cu care am corespondat vreme de trei ani -, am decis să înlocuiesc majoritatea numelor. Sunt sigur că, astfel, nu se pierde nimic din substanța textului. De altfel, Ștefan Barack nu pare să fie nici el numele real al unei persoane – cel puțin nu una publică. Nu l-am găsit pe Google. Nu l-am întâlnit niciodată pe Ștefan Barack, nu știu cum arată, n-am vorbit la telefon. Citiți aceste mărturisiri și veți descoperi cum arată presa văzută din interior. N-o să vă pară rău. P.S. Titlurile capitolelor îmi aparțin. (TCZ) Primul capitol: Chirvase, cel de altădată • Ce nu știți despre presa Epocii de Aur • Violul ca strategie editorială • Securitatea în tipografie • Jos Ionescu! Bună. Numele meu e Ștefan Barack. Intenționam să încep mai modest această mărturisire, dar să vedeți ce mi s-a-ntîmplat. Am aflat că un cetățean, ziarist și el – v-am zis oare că sunt ziarist? – a rătăcit o casetă cu înregistrarea unui interviu și, după ce-a căutat-o și-n frigider, i-a spus cu năduf unui coleg de redacție: “În doisprezece ani de jurnalism nu mi s-a mai întâmplat așa ceva!” Tare, nu? Ah!, am uitat să precizez: tipul avea 27 de ani. Nene, atunci e cazul să-mi amintesc că la 18 ani am condus un post de radio! Bine, mă rog, era al liceului, și ce, asta nu se pune? Păi, nu m-a oprit alaltăieri administratorul blocului să-mi spună emoționat că mă citește și c-a fost și el ziarist, a scris la gazeta de perete a școlii? Foarte mulți ziariști p-acilea, ați observat. Deci. Într-a doișpea, împreună cu G.R.-ul – a nu se confunda cu J.R.-ul -, am pus mâna pe postul de radio (“Atunci i-am spus Generalului: Ocupați gările!!”) și ne-am pus pe făcut emisiuni beton, cu versuri de Ana Blandiana și balade Led Zeppelin. Hello!, era Epoca de Aur, vă dați seama că după 89 am cerut diplome de disidenți, da’ cică tocmai se terminaseră. La început transmiteam în recreații, evident că n-asculta nici dracu’ și oricum nu s-ar fi auzit nimic, că-n pauze era HAOS. Așa că, enervându-ne, i-am dat drumul, o dată, la zece minute după începutul orei! A fost demențial. Profii – educați că tot ceea ce ține de propaganda audio-vizuală e sfânt – au tăcut brusc, în toate clasele și i-au lăsat să asculte pe colegii care se prăbușiseră sub bănci de râs. Pe tablă – integrale, desene cu refracția luminii, formula benzochinoaldehidei de sulfat de cupru – și din difuzoare se scurgea “Stairway To Heaven”, peste care se auzea, șoptită, o poezie de semantică dublu dubitativă. Imediat, ne-a chemat Gică. Gică era Gheorghe Ionescu, directorul adjunct, o figură de roman postmodern. Devenise legendar grație Anuarului liceului, o chestie care costa 25 de lei și de care n-avea nevoie nimeni, da’ se trăgea în tiraje de masă. Când era stocul prea mare (“Prin acumulări calitative, spre stocuri supranormative!”), lua câteva sub braț și intra la WC. Nu să citească, frate, ci să prindă elevi fumând. Erau acolo permanent. Ori exmatricularea, ori cumpără de bunăvoie un Anuar. Temă pentru acasă: ce credeți că alegeau? Altfel, un tip super. Știa exact cât să-ntindă coarda și ne-nvățase și pe noi același lucru. De pildă. Ploua cu scutiri false. La un moment dat i s-a pus pata și a cerut să contrasemneze el fiecare scutire, că dirigii erau mână-n mână cu noi, puteai să le aduci adeverință c-ai născut sau ai făcut transplant de cap (ceea ce, în unele cazuri, nici n-ar fi fost rău). Numai că un handicapat care refolosise scutirea ștergând-o înainte cu pic nu se gândise că un director, orișicât, folosește stiloul, nu pixul. Drept care Gică a semnat și a văzut că-i dispare semnătura în urma peniței. Din nefericire – altfel cazul s-ar fi soldat doar cu vânzarea câtorva Anuare – s-a-ntâmplat să fie pe-acolo directoarea plină, care, cum să spun eu mai delicat?, era o vacă (uite c-am reușit), drept care nici mai mult nici mai puțin a chemat Procuratura. Fals în acte și uz de fals, mă-nțelegi. Și au venit, neică, procurorii, District Attorney Office, State Versus Pupils, și ne-au strâns în sala de spectacole și ne-au anunțat că vor lua la verificat, din urmă, toate scutirile din anul ăla, dar n-au apucat să termine ideea că noi țâșniserăm deja din sală, alergând fiecare clasă spre dirigul∕diriga ei, cu care ne-am încuiat care pe unde – noi, de exemplu, în laboratorul de Chimie, la subsol, pe bănci de lemn în scunde taverne mohorâte – și am început NOI să verificăm act cu act. Scotea biata doamnă Bregovici, Dumnezeu s-o ierte, câte o scutire și zicea: – Valeria, 13-15 iunie, de la Secția de Pediatrie a Spitalului Panduri… – Nu!, țipa Vali. Secția aia s-a desființat de doi ani! Am avut așa: secții desființate sau niciodată înființate; un spital dezafectat; trei doctori emigrați legal și unul fugit – toate înainte de emiterea documentului; plus unsprezece scutiri de la unități sanitare în funcțiune, semnate și ștampilate de medici în activitate, numai că fără să fi avut vreodată în față bietul adolescent suferind de varice sau ceva similar. Evident, oamenii preferau să rămână cu absențe nemotivate decât să intre la pușcărie. Bun. Gică a știut totul (vaca n-a știut și n-a înțeles nimic, iar ancheta s-a stins din lipsă de probe). Mai mult, a recuperat de la dirigi toate plastografiile și le-a pus bine. În ultimele zile de liceu, când o cam luaserăm razna, veneam la școală în costume de teatru, jucam șotron în curte, aruncam cu baloane în timpul orelor, chestii de-astea, a chemat la el șefii de clase și ne-a spus: – Țineți-vă oamenii în frâu! Nu vreau să pățesc ca anul trecut, când a venit unul în ultima zi de școală în pijama în trăsură! Va urma
Subiecte #presa Epocii de Aur#securitatea în tipografie