La vârsta de patru ani și nouă luni au apărut întrebările legate de naștere, impunându-se concluzia că mână-n mână cu aceasta a survenit o creștere izbitoare a nevoii sale de a pune întrebări în general.
În acest punct aș vrea să remarc că la întrebările puse de băiețel (cu care venea de cele mai multe ori la mama lui sau la mine) se răspundea întotdeauna cu sinceritate absolută și, la nevoie, pe o bază științifică adecvată înțelegerii sale, însă cât mai succint cu putință. La întrebările care primiseră răspuns nu se mai revenea niciodată și nici nu se aborda un subiect nou decât dacă repeta el unul sau dacă punea în mod spontan o nouă întrebare
Barza sau mama?
După ce a pus o dată întrebarea “Unde eram înainte să mă nasc?”, ea a reapărut sub forma “Cum se face o persoană?” și a revenit aproape zilnic în această manieră stereotipă. Era clar că reapariția constantă a acestei întrebări nu se datora lipsei de inteligență, fiindcă a înțeles în mod evident, pe deplin, explicațiile care i s-au dat cu privire la corpul mamei (despre rolul jucat de tată nu s-a vorbit, întrucât la acel moment nu s-a interesat în mod direct de el).
Faptul că factorul determinant al repetării frecvente a întrebării îl constituia o anumită “durere”, un anumit refuz de a accepta (cu care se lupta dorința de a ști adevărul) era dovedit de purtarea lui – de comportamentul absent, întru câtva stânjenit când conversația abia începuse, și de încercarea vizibilă de a scăpa de subiectul pe care chiar el îl abordase. A încetat o vreme să mai adreseze această întrebare mamei sale și mie și s-a dus cu ea la dădaca lui și la fratele mai mare. Răspunsurile acestora, cum că barza aduce bebelușii și că Dumnezeu a făcut oamenii, l-au mulțumit, însă doar timp de câteva zile, iar după aceea, când s-a întors la mama lui cu întrebarea “Cum se face o persoană?”, a părut în sfârșit mai dispus să accepte răspunsul ei științific drept adevărul adevărat.
Nici Iepurele de Paște nu există…
La întrebarea “Cum se face un om?”, mama lui a repetat explicația pe care i-o dăduse deseori. De astă dată a devenit mai vorbăreț și i-a spus mamei că guvernanta i-a spus (părea să fi auzit
anterior acest lucru și de la cineva) că barza aduce bebelușii. “Asta e doar o poveste”, a zis mama lui. “Copiii familiei L. mi-au spus că iepurele de Paște nu a venit de Paște, ci guvernanta a fost aceea care a ascuns lucrurile în grădină.” “Aveau dreptate”, a răspuns ea. “Iepurele de Paște nu există, nu-i așa? Asta e doar o poveste?” “Desigur.” “Și nu există nici Moș Crăciun?” “Nu, nu există nici el.” “Dar cine aduce și aranjează bradul?” “Părinții.” “Și nu există nici îngeri, și asta e tot doar o poveste?” “Nu, nu există îngeri, asta e tot doar o poveste.”
În mod evident, aceste informații nu au fost asimilate cu ușurință, căci la încheierea conversației a întrebat, după o pauză scurtă: “Dar lăcătușii există, nu-i așa? Ei sunt reali? Căci altfel cine ar face cutii?” Două zile mai târziu a încercat experimentul înlocuirii părinților, anunțând că o adoptă pe doamna L. drept mama lui și pe copiii ei drept frați și surori și a respectat acest aranjament o după-amiază întreagă. S-a întors acasă seara, spășit. Întrebarea pe care i-a pus-o mamei sale a doua zi dimineață, imediat după ce și-a primit sărutarea de bună dimineața – “Mama, spune-mi te rog, tu cum ai venit pe lume?” – a arătat că exista o legătură cauzală între înlocuirea deliberată a părinților și lămurirea anterioară care fusese atât de greu de asimilat.
Fragment din volumul lui Melanie Klein, “Iubire, vinovăție și reparație“, în curs de apariție la Editura Trei. Cartea include articole ale celebrei psihanaliste engleze scrise în perioada interbelică. Melanie Klein a influențat decisiv atât psihanaliza britanică, dar și psihologia și psihoterapia copilului.
Subtitlurile aparțin redacției.